De la Herrndorf la Fatih Akin la Chbosky
O să fiu sincer: iubesc Sala Pictură a Teatrului Național București (acolo unde s-a prezentat în FNT spectacolul), romanul mi-era cunoscut din adolescență, ce-i drept abia după ce am văzut filmul făcut în 2016 de Fatih Akin - despre care și acum pot spune că e de păstrat la inimă: Fatih face filme excelente, deși unii le-ar putea descrie ca hit or miss, cu structuri nonlineare și fețe iconice, mulate recognoscibil pe orice subiect, cumva construiește un univers în care esteticul transmite spiritul poveștii în paralel, subtilitățile ascunse în fizionomii, gesturi și situații dublează excelent structura narativă din spate. Cam așa se întâmplă cu Gegen die wand / Head-On (încă din 2004), sau cu Der goldene Handschuh / The Golden Glove (2019), să nu mai zic de cel mai recent film, Rheingold (2022). Ce să mai, o rețetă funcțională. Așadar, romanul l-am descoperit post-film, ceea ce înseamnă că mecanismele imaginarului meu de identificare s-au raportat la universul propus de Akin. Dar tot a fost super distracție, am mai avut sentimentul ăsta (grefat pe situație), de exemplu la The Perks of Being a Wallflower, romanul lui Stephen Chbosky aka Jurnalul unui adolescent timid / Le monde de Charlie, text după care am și montat un spectacol în liceu. Sau la Salinger, la De veghe în lanul de secară, tot așa. Există o supra-formă în exemplele astea, un fel de structură filmică intrinsecă, inerentă, o apetență sau o invitație către un dublaj audio-vizual dictată direct din scriitură, la fel cum îți dau episoadele-pilot senzația de sitcom potrivit sau nu, la prima vedere. Un feeling. Și, că tot am pomenit de J.D. Salinger, cam asta presupune o structură "americănească" a scriiturii. Acțiune înainte de orice alte considerații, dialoguri snappy, dinamism stors din tipare / clișee / modele arhirecognoscibile. Mi se pare că și Wolfgang Herrndorf emulează într-o oarecare măsură ritmul și structura clasicilor americani în literatură, iar aici trebuie să creditez adaptarea excelentă pe teatru a lui Robert Koall, care se distanțează drastic de rețeta unei "dramaturgii americane" pure (sau măcar emulate), și e foarte bine că o face. Există un touch uman în scriitură, totul capătă o tridimensionalitate firească, textul e cărnos, dar nu impune, e bombat, dar inteligibil, e comic și clar și ușor de urmărit, are substanța, dar are și ritmul, controlul și delicatețea cu care să o ambaleze.
Cum are Bob Fosse contre-jour-ul și lumina, tot așa are Irisz mașina
Clara și Irisz s-au înțeles senzațional (și) aici. Și au creat un cod simplu și de efect. Un spațiu-mașină-cutie, care se mișcă și nu se mișcă în același timp, care se întoarce pe toate părțile și proiectează fantezii ale altor spații (pe care le credem). Personajele sunt (și de data asta) individualizate și recognoscibile tehnic, sunt plate atunci când e nevoie să capete carne doar unul dintre ele, în fantezia lui, de obicei a lui Maik (Robert Schein), care e și naratorul poveștii.
"O odisee cool pentru tineri - piesa de teatru TSCHICK. De ce am furat mașina spune povestea lui Maik (Robert Bogdanov-Schein) și a lui Tschick (Marc Illich), doi adolescenți care cred că trebuie să existe și o altă lume decât cea pe care o cunosc acasă și la școală. Maik provine din clasa de mijloc germană, iar pentru părinții lui drumurile s-au despărțit de mult, chiar dacă încă locuiesc sub același acoperiș. Maik se consideră un străin, așa cum se consideră și Tschick, a cărui familie s-a mutat din Rusia în Germania. La început, singurul lucru pe care cei doi îl au în comun este sentimentul de a fi străini într-o societate care le creează dificultăți. Piesa de teatru se bazează pe romanul cu același nume al lui Wolfgang Herrndorf, care în 2011 a primit Premiul german pentru literatură pentru tineret.
Cu o mașină furată, ei decid să fugă din Berlin și pornesc într-o călătorie care va deveni o odisee. La finalul ei se află explorarea realității și autoexplorarea. Ei ajung să cunoască oameni care nu-și dedică viața consumului, dar care dau dovadă de bunătate și solidaritate. Maik și Tschick descoperă libertatea, poezia lumii și prietenia unuia față de celălalt. În același timp, Maik cunoaște pentru prima dată sentimentul dragostei cu Isa (Alma Diaconu), o fată de aceeași vârstă care locuiește într-o groapă de gunoi și care, aparent, este și ea pe fugă." (prezentarea spectacolului)
Ce vedem pe scenă se apropie de a doua origine a subiectului, cea filmică, după Fatih Akin, dar nu în sensul în care ar copia ceva din demers, ci în sensul în care își găsește foarte lesne o identitate proprie, o semnătură. Din glitch-uri, din convenții, din joaca cu spațiul, mai mult sau mai puțin previzibilă, din bucuria cu care o prevedem. Iar alegerea asta de transpunere dedublată a unui monolog confesiv și chiar postconfesiv trimite întrucâtva la serialele / desenele animate cu care am crescut.
Era unul pe Kids.co, un post pe care îl prindeam doar când mergeam în Constanța, la mare, că noi nu-l aveam în lista de posturi la cablu acasă. Ei, și desenul ăsta era despre un golan care incendiază o mașină și apoi vine un nene magic care îl transformă în câine. Apoi e adoptat de o familie și află că trebuie să facă o sută de fapte bune ca să redevină om - poate știți animația, poate nu, de-aia v-am povestit. Și în fiecare episod face câte o faptă bună. Și în ultimul redevine om, dar nu mai e golanul de dinainte. Dar la nivel tehnic, structura desenului e una de jurnal, super confesivă (vezi, de ce nu, Baftă, Charlie!, sau Dog with a Blog, sau orice din gama asta). Dacă zona scriiturii e acolo în liga Chbosky-Salinger, pe zona micului ecran cam într-acolo s-ar duce. De asta mi se pare ceva atât de nou și de fresh pentru teatru, de parcă te-ai juca foarte suav, dar calculat perfect, cu tehnici ale altor domenii, cu hook-uri de televiziune, dar nu luate în râs, ci patetizate șmecher, natural. Plus că întotdeauna apelul la familiaritate o să aibă un efect plăcut, spectacolul mi-a dat un constant déjà vu, pe care - culmea - nu l-am ales conștient, dar nici că știam de unde să-l iau.
Și rezolvările sunt uimitoare. Avem infracțiuni, avem un soi de rasism-voalat, explicit la nivel de stereotip (conflictul dintre nemți și ruși și ce se întâmplă când o persoană cu origini rusești ajunge într-o clasă de nemți + toate problemele care i se pun în cârcă). Sunt și câteva reiterări care-mi potențează déjà vu-ul, dar sunt gândite în așa fel, se reiau scene începute în poziții în care actorii au mai stat și cu altă ocazie (întinși pe jos, de pildă). E foarte frumos ce se întâmplă, înțeleg totul, e prezentat foarte curat, iar munca cea mai grea (și care merită cea mai mare cantitate de respecte cochete) e cea a lui Maik, ca narator-personaj, Robert face acolo o treabă demnă de titlu, dacă s-ar reformula Tschick, într-un univers paralel. Și statura, fizionomia, toate duc la tipologia asta, dacă talentul oricum nu e un secret pentru nimeni. E înduioșător de-a dreptul. Și convențiile sunt clare și respiră între ele fiecare, au loc una de alta, avem și noi loc să vibrăm cu spectacolul, cu faux-intriga lui romantică și cu intriga romantică adevărată, cu nostalgia perioadei și a vârstei, cu - pentru cine știe ce zic - calitatea uluitoare de fraier al grupurilor sociale în care se întâmplă să ne perindăm.
Da, și eu am fost suficient de ciudat cât să nu fiu nici măcar invitat la petreceri. Și eu am stat în limbă după tipe care abia se sinchiseau că exist, dar oricum nu le dădea asta lumea peste cap, și eu am visat mereu la a face ilegalități spontane să gust cool-ul efemer și - poate, cu voia Domnului - să nu intru niciodată în belele subsecvente, din ce în ce mai mari. Sunt lucruri pe care, dacă nu ți-ai dorit măcar să le faci, înseamnă că (îmi cer scuze) minți cu nerușinare. Și te minți în primul rând pe tine.
Asta e juicy cu adevărat în reprezentarea TSCHICK. De ce am furat mașina. Că nu răspunde doar la "de ce?", sau, în fine, răspunde din prima la asta, dar e doar un pretext să te angreneze în universul de acolo. Povestea contează, iar montarea (ca rezultat) împlinește foarte bine mesajul, în ceea ce mă pot bucura să numesc "stilul Irisz", din care încep să înțeleg și o maturitate aparte "ascunsă" la vedere în jocuri de tot felul, toate cu sens. Vine la pachet cu o libertate mare, dar și cu un risc conjugat, dar asta se echilibrează perfect când lucrezi cu oamenii potriviți și - poate cel mai important - când respecți textul pe care (și pentru care) montezi. Chiar am simțit o bucurie tip savoir-faire în spate. Și în față. Și în laterale. Chiar și în subtitrări. Și în mașină. O bucurie care a molipsit și publicul. Și care, din prima, m-a cucerit definitiv.
Cred că așa ar fi putut să arate și 8 tați, dar sunt și perioade diferite, separate nu atât de timp, cât de o evoluție remarcabilă în viziune și în coerența ei. De asta (fără să mă scuz apoetic că am făcut o paralelă cu sfera filmului la început), rețeta e aceeași. Munca poate să cristalizeze un stil recognoscibil, lucru care se întâmplă și în regia de față, dar bucuria rămâne și ea esențială, lucru care se întâmplă și în regia de față.
Un FNT cinstit într-un spectacol (mare) mic.
(Foto: Ovidiu Zimcea)