La coteț, adevăr câinos, în original Truth's a Dog Must to Kennel, text și interpretare: Tim Crouch, co-regizori: Karl James, Andy Smith (producție Royal Lyceum, Edinburgh) îl prezintă pe bufonul din Regele Lear de William Shakespeare pus în poziția de martor al viitorului realității dramatice pe care a ales să o părăsească.
Tim Crouch (n. 1964) este un regizor britanic, creator de teatru experimental, actor și dramaturg. Prin spectacolul invitat în cadrul Festivalului Național de Teatru 2023 deschide asupra poveștii bufonului o perspectivă ruptă de realism sau convenții teatrale clasice, provocând spectatorul la o participare activă la finalizarea produsului artistic. Regizorul susține că "Teatrul în forma sa cea mai pură este o formă de artă conceptuală. Nu are nevoie de decoruri, costume și recuzită, ci există în capul publicului."
Astfel, în reprezentație decorul lipsește aproape în totalitate, singurele piese utilizate fiind un scaun și o pereche de ochelari VR, linia narativă alterând între realitatea sugerată de povestea din Regele Lear și rutine de stand-up adresate direct publicului.
Pentru mine, spectacolul s-a simțit asemenea unui dialog deschis între actor, bufon și public, atât în legătură cu pierderea încrederii societății actuale în teatru, cât și asupra poziției pasive a spectatorului în raport cu valoarea trăirii actorului implicat în convenție, care este supus dimensiunii psihologice a universului și personajului pe care și-l asumă. Într-o societate aflată aproape la apogeul unei noi revoluții industriale, odată cu această pierdere, teatrul ca formă de artă este sortit dispariției complete, deoarece spectacolul nu poate exista în lipsa încrederii publicului în adevărul scenic.
În cuvintele personajului din spectacol: "We are a fucking corpse tonight audience, that technically has a heart, but it's not beating".
Reprezentația este o reflexie asupra fragilității acestei arte, a cuvântului care odată ce a fost rostit moare. Totodată, este un memento care a adus sub ochii noștri faptul că cea mai simplă formă de teatru, este transmiterea orală a poveștilor, astfel experimentând anumite aspecte ale vieții prin intermediul imaginației. Prin transmiterea poveștilor este perpetuată un tip de conștiință colectivă care conține valori, norme, tipuri de gândire.
În Mass de Fran Kranz, regie: Andrei și Andreea Grosu, cu: Marius Turdeanu, Ofelia Popii, Mihaela Trofimov și Richard Bovnoczki (co-producție Teatrul Național "Radu Stanca" Sibiu și "unteatru" București) este prezentată povestea a două familii care încearcă să își înțeleagă soarta, într-o încercare disperată de vindecare a rănilor. Sub o frescă luminată care prezintă scene biblice, gândită de scenograful Vladimir Turturica, personajele disecă trecutul fiilor lor morți sub semnul întrebării "Cine este vinovat?".
Mass (foto: Andrei Văleanu)
Din punctul meu de vedere, definirea unui criminal este una dintre acțiunile ce marchează social atât funcționalitatea unui individ, cât și semnalizarea acelor "paria" care nu vor reuși niciodată să fie reintegrați înapoi în comunitate.
Să joci un rol în care trebuie să înțelegi o persoană care a trecut atât prin suferința pierderii unui copil, cât și prin acuzațiile comunității din care făceai parte, expulzarea din poziția de mamă, de credincios poate, necesită o performanță uriașă și remarcabilă pe care cei patru actori reușesc să o atingă cu succes.
Personajele, în ciuda hăului psihologic în care se află, continuă să fie umane. Pe lângă acuzații aruncate de la unii la alții, ei ascultă ceea ce fiecare are de spus, empatizează, sunt răniți, se privesc cu adevărat în ochi și procesează activ situația. Este o poveste cu și despre oameni vulnerabili, fapt ce aduce publicul alături de personaje într-o chestionare chiar a naturii umane.
Pentru mine, gândul care a apărut atât pe parcursul spectacolului, cât și după vizionare este "Până la Dumnezeu, este posibil să ne mănânce totuși Sfinții".
(Bianca Botoacă este studentă regie teatru, anul 1, UNATC)