Regizorul Liviu Mărghidan se folosește de această frumusețe, dar cu mize mai generoase. Aduce în poveste perspectiva montaniardului, cel pentru care călătoria pe munte nu înseamnă doar frumuseți sălbatice, ci, în primul rând, o descoperire de sine, o încercare de a-ți cunoaște rațional limitele și de a te apropia de partenerul de aventură acceptând provocarea explorării cadrului natural generos, dar sever.
Suntem atenționați de la început că muntele (în special masivul Piatra Craiului) poate să fie un Moloh care își devorează proprii închinători fanatici.
Pericolele nu sunt însă pentru a-i îndepărta pe oameni, ci, din contră, pentru a-i atrage. Pentru a le da putere, pentru a-i ajuta să se regăsească. Ambele lecții, cea a atenției prudente la măsurile de siguranță, dar și cea a șanselor de regăsire și contact, sunt învățate chiar și de cei mici. Luca (Radu Mărghidan) este un băiat care deja știe secretele muntelui și care dorește, chiar cu izbucnirile de independență ale adolescenței, să se apropie din nou de sora sa mai mică, Ana (Adela Mărghidan, ambilor copii reușindu-le bine rolurile). Ei au fost separați de divorțul părinților, iar acum surioara locuiește cu mama (Judith State) în Franța, iar băiatul a rămas cu tatăl (Dragoș Olaru) în România.
Muntele devine prilejul ca familia să fie din nou împreună, doar că Luca vrea mai mult: să pornească într-o călătorie inițiatică împreună cu sora lui, care să-i lege mult mai puternic decât îi va putea despărți vreodată distanța fizică. Copiii pornesc așadar pe cărări de munte către o destinație secretă, în timp ce părinții habar nu au. De altfel, chiar ei i-au încurajat să își întărească simțul de independență, să-și asume responsabilități și riscuri, să-și caute binele într-un mod bărbătesc. Acum, vor avea ocazia să vadă roadele educația pe care le-au dat-o.
Cea mai întinsă parte a filmului prezintă această călătorie, redată într-un montaj paralel care pendulează între cele două cupluri: al celor doi frați și al părinților lor divorțați în căutarea lor. Dinamica psihologică a copiilor, simplă, iubitoare, dar și imprudentă și sarcastică, se reflectă permanent în tatonările părinților divorțați, prudenți, dar și resentimentari, care nu vor să admită că au în continuare mult mai multe în comun decât lucruri care îi despart.
Verdele pășunilor alpine este surprins în contrast cu griul albicios al calcarelor și nu puține sunt panoramele reușite, dar, ca și în cazul sunetului, accentul cade întotdeauna asupra perspectivei și nevoilor oamenilor. De aici și atenția, uneori obsesivă, acordată detaliilor: cum se montează o chingă, purtarea obligatorie a căștii, atenția la suprafețele alunecoase. Aceasta pare uneori că transformă filmul într-un documentar didactic despre cum trebuie să urcăm pe munte, despre respectul pe care trebuie să i-l acordăm prin aplicarea regulilor. Reguli care nu suportă neglijență, căci încălcarea lor poate duce la moarte.
Ritmul călătoriei este marcat de o încăpățânare gâfâită, marcată clar și consecvent pe coloana sonoră. Scrâșnitul pietrelor, șuieratul puternic al vântului, fâșâitul neîncetat al echipamentului de munte constituie fundalul replicilor care din ce în ce mai puțin acide pe măsură ce se apropie de vârf, al privirilor din ce în ce mai calde ale celor două perechi. Sunt multe elipse, dar există și multe redări pe îndelete, în timp real, ale cățărărilor, ale urcușurilor sau ale momentelor de odihnă. Castelul Crăiței nu este despre natură, ci este despre durata necesară oamenilor care, ajutați de sălbăticia naturii, se străduiesc să ajungă în contact cu ei înșiși și mai ales cu cei dragi.
Așadar, Castelul Crăiței este un film de familie, despre pierdere și regăsire a celor dragi, totul în cadrul auster, exigent, dar într-un final dătător de viață, al muntelui. Priveliștile montane însoțesc și potențează călătoria fizică, psihologică și relațională a protagoniștilor, dar nu o înlocuiesc niciodată.