În noua sa producție, Visul, Cătălin Saizescu trasează în nuanțe ludice, pline de savoare, o plajă de trăiri care tranzitează dinspre un registru negativ (închisoarea, deținuții, figura artistului ratat) spre polul opus, acolo unde regăsirea de sine devine posibilă, acționând drept o forță eliberatoare. Ceea ce ne livrează Saizescu prin acest film este, de fapt, o satiră la adresa vieții, care pe cât de amarnică, acră și sărată poate părea, pe atât de dulce, solară și caldă poate deveni când n-o luăm (sau nu ne luăm) prea mult în serios.
Alex (un nume suficient de generic cât să permită identificarea fiecăruia dintre noi cu personajul) se găsește blazat în propria viață: actor în provincie, acesta este eclipsat de soția sa, Carmen, a cărei ascensiune profesională îi amplifică simțitor egoul până când duce la curmarea relației dintre cei doi. Un alt plan al narațiunii ni-l dezvăluie pe Alex în calitate de mentor, unde are șansa să-și exteriorizeze idealurile artistice, punând în scenă, într-un penitenciar, piesa lui Shakespeare Visul unei nopți de vară. Ceea ce inițial pare a fi o simplă tentativă de a diversifica activitățile prizonierilor între pereții închisorii devine, până la final, o adevărată "reîntoarcere asupra sinelui". În decursul acestui proces, Alex conștientizează că, de fapt, el este deținutul propriei carcere. Plecând (încă inconștient de cât de crucial se va dovedi acest drum) pe acest traseu al (re)descoperirii de sine, Alex își va rescrie povestea, înstrăinându-se de propriul trecut pentru a-și oferi șansa unui nou început. Libertatea în care trăiește Alex este iluzorie, în timp ce gratiile în care se regăsesc deținuții își lărgesc proporțiile, devenind un spațiu autentic al libertății lăuntrice.
Într-o conversație purtată cu regizorul despre titlul filmului, acesta a afirmat că, dincolo de aparenta simplitate a termenului, visul înglobează o serie de semnificații, ilustrând, totodată, și năzuințele lui Alex de a-și depăși condiția spre eliberarea de propriile rigori. Carcera mentală, într-o cheie simbolică, devine mai insuportabilă decât adevărata închisoare.
Astfel, Cătălin Saizescu ne vorbește despre limitările în care ne regăsim, despre modurile prin care arta reușeste să transforme destine și să reunească oameni. Viața devine și ea un mise-en-scène în care fiecare alegere construiește piesa de teatru.