Filmul este inspirat de experiența eșuată a scenaristului Gabriel Gheorghe, trimis să înființeze un club de teatru într-un penitenciar, care-și va găsi expresia în această peliculă. Ideea nu este originală, o regăsim pe deplin realizată de regizoarea Phyllida Lloyd în Donmar Shakespeare Trilogy (Iulius Cezar, Henric IV, Furtuna), piese în piese ale căror personaje sunt deținutele unui penitenciar din Westchester, interprete ale trilogiei. Ambițiosul proiect începe în 2012, cu teatrul londonez Donmar Warehouse. Precum Phyllida Lloyd, Visul interpune o realitate fictivă între lumea audienței și cea a spectacolului. Dacă personajele-actori-deținuți din Trilogia Donmar sunt reale - reprezentând proiecții psihologice ale eroilor shakespearieni interpretați - deținuții din Visul sunt personaje ficționale. Prin adecvare, destinele actorilor și ale personajelor interpretate de ei, încătușate în temnițele lor metaforice sau reale, se împletesc și se eliberează pe calea terapeutică a artei.
Scenariul este dens și briliant, mai cu seamă în secvențele "teatrale" ce țin de zona spectacolului (fragmentul Pyramus și Thisbe al comediei shakespeariene, Visul unei nopți de vară, regizat în închisoare, și Antigona lui Sofocle, montată pe scena unui teatru de provincie), dar mai puțin firesc sau neconvingător în scenele de familie între Alex și partenera sa de viață. Alex este un actor neîmplinit, marginalizat, ce figurează ca dublură a lui "Creon".
Temele abordate sunt ipocrizia industriei teatrului, prețiozitatea și infatuarea regizorilor (de notat regizorul de film interpretat de Florin Piersic Jr. care compune un rol interesant!), oportunismul, complexitatea naturii umane reliefată prin portretele pușcăriașilor, corectitudinea politică.
Interpretul lui Alex, Vlad Logigan, ne vorbește din fiecare fibră a chipului său luminos, aidoma unui copil bătrân ce descoperă miracolul lumii și mizeria umană pe care, cu imaginația și jocul său (terestru sau oniric), le îmbină în ceea ce se cheamă spontaneitatea și harul creației. Retras, interiorizat, modest, ironic și naiv, Alex intrigă prin gesturile și inițiativele sale curajoase sau nebunești, ce nu pot aparține decât unui spirit liber. Tăcerile aleargă în explozii de înțelesuri și mesaje mute pe chipul actorului cu o fabuloasă și expresivă mobilitate facială ce ne amintește de celebrul actor de comedie Grigore Vasiliu Birlic. Vlad Logigan intră atât de adânc în personaj, încât îi depășește limitele. Constant apostrofat de soție că nu câștigă destui bani, motivațiile lui Alex de-a se dedica programelor educative din penitenciare, în care nici măcar nu crede, rămân necunoscute, până când îl surprindem la volan, recitând patetic și glosând pe marginea personajului "Creon". Viața lui este teatrul, iar noua sa vocație de regizor, chiar și în fața unui colectiv recalcitrant și dificil de actori-deținuți, îi dă un sens existențial.
Echipa dramatică a penitenciarului totalizează șase actori. Comicul de nume al deținuților îl completează pe cel de situație - în fapt, porecle determinante pentru tipologia lor și a rolurilor atribuite în piesă. Thisbe este interpretată de temutul "Fane Măreț" (Serghei Niculescu Mizil), un criminal notoriu, cu note bune la purtare în ultimii trei ani de detenție. În travesti, el realizează un contrast grotesc cu un Piramus efeb și senzual, interpretat de frumosul și sofisticatul gay, "Fundulea" (jucat cu talent de Ștefan Lupu). "Flaut" (Silviu Mircescu) este flegmatic, agresiv și impenetrabil, el nu poate fi decât "Zidul", o matahală de mușchi și tatuaje al cărui macho-ism manifest se află în conflict angajat cu Fundulea. Tăcutul "Blându" (Mircea Drîmbăreanu), ce produce din când în când un surd răcnet lăuntric, este evident "Leul". Rezonerul e interpretat de zisul "Gutuie" (Nicodim Ungureanu), pentru că are fața mai galbenă. "Botișor" a rămas pentru bunica ce l-a crescut personajul cu același nume dintr-o piesă de copii, interpretat de acesta în copilărie. Botișor (Vlad Darius Crețan) are ieșiri necontrolate, de lunatic, prin urmare capătă rolul "Lunii".
Formula estetică folosită este farsa, punerea în scenă a comediei shakespeariene ține de arta improvizației. Filmul nu este o "comedie", pentru că trăirile personajelor poartă o dimensiune tragică. De-ar fi să-l clasificăm, ar fi mai potrivit să-i spunem o dramă cu elemente de commedia dell'arte.
Precum actorii-prizonieri ce aspiră la cele două ore "afară din celulă", Alex e și el un fel de deținut, arestat în afara scenei. Regizorul (George Ivașcu) îl ignoră și îi refuză până și dreptul la repetiție. Tragedia Antigona alunecă după primele minute ale premierei în farsa comediei. Precum Creon ce-l exilează pe Oedipus afară din cetate și devine rege al Thebei, Alex uzurpă rolul privilegiatului actor de film de la București, năvălind în scenă și smulgându-i coroana de pe cap. Un pic prea largă pentru dimensiunile capului său, coroana alunecă inutilă în jurul gâtului - anunțând metaforic prăbușirea tragică a personajului și a interpretului lui. Dubla sursă de comic, desprinsă din reacția audienței - perplexitatea regizorului, a actorilor de pe scenă, a directoarei teatrului,... - și din improvizația scenică cauzată de bulversarea de situație, e relevată de ritmul planurilor alternante cu un efect mirobolant. Tovarășul de la județ, invitat cu mare pompă, ce cade în visare de la primele momente coregrafice ale montării, este trezit de explozia de râsete provocată de concurența celor doi Creon-i pe scenă. Tovarășul întâmpină cu mult entuziasm turnura spectacolului, declarând că drama nu mai are ce căuta în teatru, că pe banii județului nu se face decât comedie!
Structural, pelicula alternează cele două planuri ale spectacolului cu incursiuni în viața privată a protagonistului. Ele dezvăluie un mariaj descentrat, cu o fostă colegă de facultate. Alex, copleșit de evenimentele dramatice din viața lui, părăsirea soției, posibila pierdere a slujbei, fractura nasului provocată de pompier, în urma deturnării spectacolului (izgonirea din scenă a adevăratului "Creon"), abandonează repetițiile la penitenciar. Deținuții continuă să repete și "fără măscărici", își confecționează și pictează singuri vestimentația și recuzita: spada și luna de carton, zidul, peruca leonină.
Empatia pentru marginalizații societății răzbate manifest prin figura luminoasă a Dianei, gardiana educatoare. Gloria Găitan realizează un rol în evoluție, de la aparența scorțoasă și rigidă a uniformei, reținută și interiorizată, la efervescența de trăiri ce i se derulează mute pe figură, degajând bucurie, umor, solicitudine. O legătură afectivă ia ființă între Alex și Diana ale cărei prezumtive detalii erotice, nefiind esențiale, rămân exterioare imaginii.
Câteva tablouri vibrante pline de poezie înfățișează periplul întemnițaților în lumea liberă, pe litoral sau la București, la teatrul Odeon, pe a cărui scenă vor juca Visul. Aduși cu duba la malul mării, fără cătușe, se iau la trântă, joacă fotbal, se bat cu zăpadă și se bucură ca niște copii exilați ai sorții, prin ninsoarea de pescăruși. Alex și Diana surâd și comunică complice din priviri, bucuria deținuților este și a lor, pentru că destinele lor s-au împlinit prin ei. Tablourile de iarnă curg ca un vis prin textura lor magică, iar tăcerea privirilor țese unde de mistere.
În momentul final al piesei, conform planului de evadare, actorii-deținuți coboară pe rând prin trapa scenei - un simbolic portal spre libertate. "Leul", singurul, optează pentru libertatea creației, închizând trapa în urma lor. Rechizitoriul său de circumstanță încheie grațios piesa, acordând timp deținuților să-și caute calea plină de piedici, prin ventrele teatrului, către ieșire. Cele două planuri, sala în delir de aplauze și labirintul subteran alternează într-un timp dilatat și un tensionat crescendo. Dintr-odată, ușa spre libertate se deschide - ca o iluzorie șansă - dar ea survine odată cu aplauzele și ovațiile audienței. În degringolada produsă, mecanismele scenei sunt pornite, declanșând o adevărată apocalipsă, cortinele se plimbă în sus și în jos, iar acoperișul edificiului se crapă, descoperind simbolic "cerul înstelat de deasupra noastră". Și "legea morală din noi" se concretizează: cu lacrimi în ochi, deținuții se întorc pe rând în scenă prin aceeași trapă a evadării, în ordinea motivației. Flaut nu vrea să-și dezamăgească băiatul care pentru prima dată i-a zâmbit din audiență, nici Botișor nu vrea să-și supere bunica prezentă în sală. Fundulea își face apariția prin conduri roșii cu tocuri înalte (în mână!) ce se ivesc emblematic prin trapă, într-un dublu manifest pentru libertatea gay-lor și a artei. În sfârșit ultimii sunt Gutuie - inițiatorul proiectului de evadare - și Fane, criminalul analfabet.
Scena teatrului Odeon nu le aduce deținuților libertatea, dar experiența artei îi transformă. Aplauzele și recunoașterea acestui proiect colectiv la care actorii-pușcăriași colaborează cu fervoare valorează mai mult decât o libertate precară, în care aveau să înfrunte constrângerile și barierele sociale ce potențial i-ar fi readus în scurt timp după gratii (în proporție de 60% - după cum glosează gardiana educatoare).
Cel mai realizat moment al acestui elaborat demers rămâne scena artă poetică a serii de Crăciun în care "actorii" stau fără chef, adunați în jurul unui brad. Alex împarte cu ei singurătatea momentului. Crăciunul este o sărbătoare de familie, iar singura familie a lui Alex a rămas teatrul. Invitați la povești, pentru prima dată, deținutul aproape mut și brăzdat de cicatrici, Blându ia cuvântul. Un tip straniu, cu manifestări nevrotice, agită mereu o mașinuță roșie de jucărie, stă aplecat și-și trece necontenit o mână peste cap, ca și cum și-ar scormoni creierii în căutarea unui răspuns. Un portret psihologic revelator pentru cel care va recita într-o versiune proprie - adaptată la moment și la contextul penitenciar - monologul lui Henric al V-lea de ziua Sf. Crispian - un înălțător îndemn rostit de rege înainte de bătălia de la Azincourt. Un recital tulburător revelă un profil spiritual, o vocație actoricească și un elaborat sens poetic. Amintirea acestei seri și acestor versuri - sub egida noului sfânt al Crăciunului - va dăinui în memoria lui Alex cu toate personajele ei ale căror nume au înlocuit literal pe cei șase duci din versetul shakespearean. Recitalul devine un catalizator pentru Alex în angajarea unei discuții cu deținuții despre sensul și transfigurarea artei. Viața este piesa - conclude Alex - deținuții sunt "meseriașii" (actori amatori ca și ei) în slujba ducelui, ce e comandantul închisorii devenită cetatea Atenei, iar nunta ducelui este ironic numită instituția unde se taie și se spânzură, adică comisia de eliberare condiționată (angajarea în demersul artistic le va conferi deținuților puncte pentru scurtarea sau abolirea pedepsei). Monologul regelui adresat celor care - dacă se vor mai întoarce de la luptă - vor purta etern marca glorioasă și nemuritoare a izbânzii corespunde mesajului lui Alex către actorii săi, din culisele scenei, înainte de spectacol. Îndemnurile lui sunt cristice: "Bucurați-vă!". Precum tâlharul de pe cruce ce se va înălța cu Iisus în împărăția raiului, deținuții cocoțați pe eresurile artei nu vor mai fi pușcăriași în conștiințele oamenilor, pentru că "lumea îi va ține minte ca actori" - le spune Alex. Pe scena teatrului Odeon Visul începe în spatele cortinei ca o cabală, actori și regizor își adună mâinile într-un pact știut doar de ei și Visul e rostit magic, apoi mâinile se înalță lăsând spiritul lui să zboare o vreme - precum Ariel deopotrivă eliberat și încătușat de magul Prospero.
Titlul filmului pleacă de la numele comediei shakespeariene, într-o formă abreviată. "Visul" e și numele piesei jucate de deținuți - o metaforă a libertății și a depășirii condiției prin artă. "Visul" este același și pentru Alex care visează la un rol, la o creație a lui și la iubire ce se destramă și recompune în "Visul" său erotic în care cele două femei din viața lui, soția și Diana se suprapun și se transformă una în cealaltă.