Fresca istorică cu patină de western e încadrată de două scene ce înfățișează un moment comemorativ, dedicat tribului Osage. În prolog, Scorsese se adresează audienței la microfon, dezvăluind contextul istoric în care urmașii familiilor originare din rezervație erau cei mai bogați locuitori ai planetei. În epilog, Scorsese face precizări despre soarta personajelor reale urmărite.
Poezia imaginii se reliefează de la primele cadre. Dincolo de adevărul istoric pe care și-l propune acest proiect, există un nivel ficțional ce ține de realizarea estetică prin construcția personajelor și fixarea lor în veritabile tablouri de epocă. Fluxul narativ este adesea întrerupt, sau augmentat - prin diluarea graduală a culorii - de instantanee alb-negru, clișee ale unui timp istoric, cu fotografii autentice ale comunității Osage, o locomotivă cu aburi etc.
Demersul pornește simbolic cu un act ritualic susținut de căpetenia tribului ce îngroapă pipa ceremonială, pentru că viața noilor generații nu se mai desfășoară în tradiția lor. Ei locuiesc în case frumoase, dețin mașini de lux, în culori psihedelice, împrumută școlile, limba și obiceiurile religioase ale albilor, portul, tradiția și căsătoriile sunt mixte. Pipa păcii, element emblematic în tradiția nativilor, este, în fapt, un simbol războinic. Menirea ei este de restabilire a echilibrului în perspectiva luptelor pentru prezervarea comunității și a teritoriilor de drept. Deși neam legendar de războinici, căpetenia Osage îngroapă pipa, pentru că nu mai au cu cine să se lupte, nici cu cine să facă pace, deoarece omul alb s-a erijat în prietenul lor. Prosperitatea orașelor din jurul zonelor cu petrol, de pe teritoriile populate de tribul Osage, crește pentru că averile și cheltuielile indigenilor "incompetenți" vor fi - conform legii federale - gestionate și controlate de administratori locali, cu fraude și profituri de rigoare, sub forma unor contracte oneroase de asigurare, prin care averile sunt expropriate sau moștenite de îndată ce titularii lor dispar în mod misterios. Crimele rămân neinvestigate și neelucidate.
Într-un scenariu apocaliptic, din țărâna îngropăciunii pipei țâșnește un havuz detonant de petrol - comunitatea Osage, într-un dans extatic, ar vrea să renască și să prospere din propria ei cenușă. Viziunea abordată de Scorsese este una paradisiacă. Rezervația Osage este filmată de sus, deschizând o lume mitică, în culori ardente, dominată încă de forța ritualului și a superstițiilor. Camera survolează o țară a Canaanului, unde curge laptele (câmpul nesfârșit de vaci) și mierea (țițeiul sau aurul negru ce, antitetic, devine un simbol al nenorocirii). Ultima imagine a peliculei înfățișează, din aceeași înaltă perspectivă, o civilizație revolută, uitată, în culori caleidoscopice, de care camera ia tot mai mult distanță - din care n-a mai rămas decât un cerc colorat, segmentat în repere criptice, ca o mandală.
Surorile lui Mollie (Lily Gladstone) sunt pe rând asasinate. Anna Brown și Reta erau însărcinate, motiv în plus, pentru a fi eliminate cât mai urgent din ecuația succesiunilor. Mollie se simte atrasă de Ernest Burkhart (Leonardo DiCaprio), un veteran de război, cu care se căsătorește, angajat (ca șofer de taxi) de unchiul său William King Hale (Robert de Niro) - aparent prieten al familiei lui Mollie și protector al populației indigene, în fapt șeful mafiei locale (constituite din șerif și avocați). Intențiile criminale ale unchiului sunt dezvăluite gradat, inițial camuflate în naivitatea și obediența infantilă a lui Ernest, ce intră iresponsabil într-un joc fără ieșire. Mollie merge la Washington, să-și expună plângerile cu privire la asasinatele neinvestigate. La scurt timp după vizita ei, un șerif federal - vajnic reprezentant al începuturilor F.B.I -ului - sosește pe tărâmul comunității Osage. Ernest depune mărturie împotriva lui William și este temporar eliberat. Îndoctrinat de unchiul său cu noi lecții de viață, i se promite că i se va asigura protecția, dacă va declara că mărturiile sale au fost false, făcute sub presiune.
Scorsese realizează o peliculă energetică a contrastelor în care violența stă ascunsă la umbra delicatelor flori de mai. Surprinse într-un inefabil câmp van Gogh-ian în tonuri galben - violacee, florile se metamorfozează în sondele de țiței (în locul plantelor înalte și devoratoare). Regizorul operează o transformare simbolică ce transferă bogăția spirituală a tribului Osage la efemera bogăție materială - ce le-a semnat condamnarea la moarte -, echivalentă cu o izgonire din paradis, iar femeia - precum în Edenul creștin - este instrumentul acestei decăderi. În cultura Osage, principiul masculin este spiritual și rezidă în cer, iar cel feminin este o emanație terestră, generator de dezechilibru sau haos (așa cum zeița elină Gaia e născută din haos). Dacă bărbații sunt păstrătorii tradiției și luptă pentru drepturile lor ancestrale, femeile comunității par mult mai emancipate și integrate în cultura albilor, deschise relațiilor sau căsătoriilor mixte. Un grup de femei indigene - unele renunțând la portul tradițional, cu blănuri scumpe aruncate pe umeri - își dispută bărbații albi de care se simt atrase, chiar dacă știu că le vânează banii. Omul alb capătă valoare în măsura în care este identificat fizionomic cu un animal, în funcție de calitățile acestuia. Ernest - cu ochii lui albaștri - este pentru Mollie, un coiot - ce figurat face aluzie la condiția lui de profitor al crimelor executate de alții.
Ultima scenă reia comemorarea tribului Osage, cu tot tam-tam-ul ei sforăitor și moralist. Dar revelarea micilor detalii istorice ne demonstrează că învățăturile unchiului adresate nepotului său s-au adeverit și sunt la fel de valabile și astăzi. Scorsese preia din nou microfonul și citește pomelnicul cu condamnările și sfârșitul mai mult sau mai puțin dramatic al eroilor. Fără protecția unchiului, Ernest va face pușcărie pe viață, pentru că și-a otrăvit soția, în timp ce William - chiar dacă este condamnat - va fi în scurt timp eliberat de avocații lui.
Scorsese surprinde caracteristicii ale culturii Osage în ceremonii de nuntă, înmormântare și de atribuire a unui nume de ritual copiilor - ce le asigură dreptul de participare la evenimentele "mitice" ale comunității. Numele acordate - în limba Wazhazhe - sunt poetice, sintagmatice, amintind de construcțiile kennings ale vechii limbi norse. Ritualul de înmormântare este și el mixt, cu elemente creștine: șamanul poartă o cruce mare atârnată de gât, dar pe sicriu - înainte de a fi coborât în mormânt - membrii familiei depun mere roșii. Ofrandele de mâncare vor servi călătoriei defunctului spre tărâmul etern al vânătorii. Unele ceremonii se desfășoară halucinant, în reprezentările spirituale ale ființei din momentul trecerii. Pe patul de moarte, mama lui Mollie are o viziune cu trei personaje ce o conduc psihopomp în lumea de dincolo, posibil strămoșii ei; cu unul dintre ei, vopsit cu însemne ritualice și înveșmântat într-un roșu strident, schimbă priviri de înțelegere.
Într-o relație animistă cu flora și fauna, indigenii par să se orienteze și să comunice pe alte nivele spirituale cu universul față de omul alb. Bufnița este un mesager al morții (așa cum îl percepe mama lui Mollie), dar și un simbol al puterii și al renașterii, ce pune ființa în gardă de răul ce o bântuie. Mollie este și ea vizitată de o bufniță, când se zbate între moarte și viață, sub acțiunea injecțiilor otrăvitoare. Visul - echivalent extazului șamanic - este instrument de cunoaștere. În delirul ei agonic, Mollie e vizitată de William - ca o revelație că pretinsul binefăcător este în fapt un impostor.
Recunoaștem marca incontestabilei forțe interpretative a duetului DiCaprio - De Niro, în aceeași postură de gangsteri - de data aceasta reuniți! - din precedentele filme de succes ale lui Scorsese (Mean Street, Casino, Goodfellas - Robert de Niro, The Wolf of Wall Street, Gangs of New York - Leonardo DiCaprio). Un De Niro consistent și imuabil, sigur de sine, predictiv - ca și cum ar asista exterior și malefic la spectacolul deplorabil al lumii pe care o dirijează din umbră - e contrapunctat de DiCaprio pe al cărui chip se derulează sculptural, în tușe succesive, o paletă controversată de stări: derută, durere, compasiune, nesiguranță și un jovial aer nătâng. O galerie de portrete se conturează în prim plan, în detalii expresive. Mollie - un spirit ales, taciturn, delicat și în același timp puternic, rezolut - pare să ascundă mereu un mister. Lily Gladstone - ea însăși de descendență parțial indigenă - realizează un rol complex și plin de grație, în evoluție, de la zâmbetul enigmatic de Monalisă (davinciană) la profilul tragic al resemnării. Rapace și nu tocmai ager la minte (după cum îl caracterizează chiar Mollie), Ernest și-a ratat șansa de-a fi un om onest și cumsecade, așa cum sugerează etimologia numelui său saxon (ernst, earnest) sau așa cum l-a intuit șeriful federal care a încercat să-l reabiliteze, oferindu-i o șansă. Scorsese construiește un personaj complex și controversat; un amestec de ignoranță, lașitate, slăbiciune, capabil, în același timp, de afecțiune. O iubește cu sinceritate pe Mollie și pe copiii lor, dar asistă cu oroare, în cunoștință de cauză, la moartea surorilor ei, și îi administrează lui Mollie injecțiile cu insulină tapate cu un ser otrăvitor, de încetinire sau pentru alinarea durerii - un eufemism folosit de unchiul său, în spatele căruia se ascunde condamnarea ei la moarte. Ucigașul lui Anne are o fizionomie stranie, kafkiană, decantată de orice empatie; își mărturisește relaxat fapta, ca și cum ar fi fost deranjat în curte, pentru că a strivit o gânganie. Mama lui Mollie e zugrăvită în icoane statuare și naturaliste, o mască tragică cu un strigăt mut - ca o efigie a unui ordin pe cale de dispariție, încălcat de propria ei fiică ce a ales drept soț pe omul alb.
La vârsta senectuții, legendarul Martin Scorsese nu pare a fi deloc în luptă cu timpul. Într-o structură riguroasă de cinema clasic, nu se grăbește, ci urmărește pas cu pas destinul universului Osage, în toate detaliile lui semnificative. Arta de narator vizual, a construcției portretului și întâi de toate arta valorificării actorilor te țin captiv pentru aproape trei ore și jumătate în fața ecranului, cu fiecare moment justificat estetic, existențial sau temeinic documentar.