Premiul I - Vlad-Cristian Ghinea (UNMB) (de citit pe LiterNet aici)
Premiul II (ex aequo) - Ioana Bîgu (UNMB) (de citit pe LiterNet aici) și Diana Cardoș (ANMGD) (de citit pe LiterNet aici)
Premiul III (ex aequo) - Alexa Lupu (UNMB) (de citit pe LiterNet aici) și Ana-Maria Sireteanu (UNMB) (de citit pe LiterNet aici)
Festivitatea de decernare a premiilor va avea loc în cadrul Galei Premiilor Musicrit din 14 ianuarie 2024 - găzduită de Ateneul Român din București, gală transmisă în direct de Radio România Muzical și TVR Cultural.
Felicitări tuturor!
de Ana-Maria Sireteanu
Creații simfonice românești, discul realizat de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România și Editura Muzicală în 2000, face parte dintr-o serie amplă de CD-uri promoționale, organizate pe genuri și creații ale unor compozitori autohtoni. Cel de față (cu nr. 5) reunește lucrări simfonice și concertante ale unor compozitori din aceeași generație; este vorba de muzicieni născuți în anii '59-'69 ai secolului trecut: Dan Dediu, Irinel Anghel, Livia Teodorescu-Ciocănea și Nicolae Teodoreanu. Cu excepția lucrării Ritual pentru fermecarea aerului (Teodorescu-Ciocănea), interpretată de Orchestra Simfonică a Universității Politehnice din Huddersfield - dirijor Barrie Webb, înregistrările au fost realizate de Orchestra de Cameră Radio, condusă de dirijorul Ludovic Bacs.
Muzica lui Dan Dediu este reprezentată prin Studiile motto (1990) pentru orchestră, lucrare care i-a adus compozitorului Premiul al III-lea la Concursul Mozart 1991. Formată din cinci părți, fiecare având la bază un motto mozartian, compoziția - scrisă chiar pentru o orchestră camerală de tip clasic - constituie o reinterpretare a acestora în context modern. În timp ce în alcătuirea primei părți sunt metamorfozate fragmente din Simfonia nr. 40, a doua mișcare, mai dinamică, concentrează motive și idei muzicale prelucrate din Muzică funebră masonică. Alămurile și impulsurile percuției trasează în această parte secundă o evoluție de la un început disonant, în forță, la stingerea sunetului în final. Captivantă este și ilustrarea pur simfonică a unei lucrări vocal-simfonice (Lacrimosa din Requiemul mozartian), din care Dediu păstrează introducerea de la corzi și interludiul clarinetului (de această dată evidențiat într-o cadență). În partea a IV-a, inspirată dintr-o sonată de vioară, observăm încă de la început un fragment de temă variată și distorsionată. Simfonia Haffner stă la baza părții finale, fragmentele muzicale alese fiind aici resemantizate.
Concepută ca un omagiu adus plasticianului Maurits Cornelis Escher, lucrarea simfonică semnată de Irinel Anghel - Mondes Impossibles I (1998) - constituie o serie de ilustrări sonore corespunzătoare a șapte lucrări plastice. Apreciată cu Premiul I la prima ediție a Concursului Național de Creație (organizată de Radiodifuziunea Română în 1998), Mondes Impossibles I ne dezvăluie prin intermediul explorărilor timbrale capacități ale muzicii de a surprinde lumi sonore la granița cu imaginea. Remarcăm limbajul muzical utilizat la început - semnale de tubă (cu conotații "marine"), percuții, microtonii la corzi -, apoi scurte fragmente melodice la pian peste care se suprapun timbrele vibrafonului, flautului și al corzilor, rezultând împletirea de sonorități delicate cu altele masive.
Așa cum dezvăluie compozitoarea Livia Teodorescu-Ciocănea, în prezentarea lucrării anexată CD-ului, la baza lucrării Ritual pentru fermecarea aerului (1998) se află ,,sonoritățile aerate". Beneficiind de un acompaniament spectral, nedefinit, în principal o textură ce evidențiază instrumentul solist, concertul pentru flaut(e) și orchestră compus pentru flautistul francez Pierre-Yves Artaud (cel care este și solistul înregistrării de pe discul în discuție) explorează prin tehnici moderne posibilitățile sonore ale flautului. Solistul redă la flaut alto, piccolo, sopran și bas melodii ce intră adesea în disonanță cu acompaniamentul orchestral, structurile melodice ducându-ne cu gândul la ieșirea de sub pământ. Auzim o monodie susținută uneori doar de câteva game pe armonice în surdină la corzi, alteori de un masiv aparat de percuție, sau instrumente de suflat din lemn care încearcă să producă o atmosferă de legendă. Partitura instrumentului solist este alcătuită din alternări de tehnici moderne (precum frulatto), note lungi și schimbarea de registre. Cea de-a IV-a parte a lucrării reprezintă în întregime cadența expusă la flaut bas, compozitoarea utilizând în această mișcare și fluieratul ca efect sonor.
Scris de Nicolae Teodoreanu în 1992, Concertul pentru violă și orchestră de cameră evoluează de la monodie spre eterofonie, utilizând un limbaj complex și structuri melodice cu sonorități folclorice, abordate eterofonic. Momentele de rarefiere și aglomerare sonoră sunt alternate în lucrare, evidențiindu-se dinamizările instrumentale care evoluează până la acumulări eterofonice. Abordat în general ca determinant al discursului, instrumentul solist este evidențiat prin duble corzi, flageolete și virtuozitate (prezentă pe tot parcursul lucrării, dar mai ales în cadența care încheie concertul).
Pertinentă ilustrare a muzicii simfonice și concertante românești din anii '90, în înregistrările de pe discul Creații simfonice românești se pot observa preferințele timbral-orchestrale și tendințele componistice ale vremii, precum și cele ale fiecărui creator în parte: dialogul cu trecutul muzical (Dediu-Mozart), cu artiști din alte zone (Anghel-Escher), sau cu sfera tradiției orale (Teodorescu-Ciocănea și Teodoreanu).