"Istoria a început când oamenii au inventat zeii și se va încheia când oamenii înșiși vor deveni zei." Așa sună un citat al celebrului gânditor Yuval Noah Harari care, prin intermediul celor două cărți Sapiens - Scurtă istorie a omenirii și Homo Deus - Scurtă istorie a viitorului, ne invită să reflectăm asupra salturilor imense din tehnologie care ar putea face generațiile viitorului să pară că au la dispoziție puteri mitologice, asemenea zeilor. Dacă vă pare prea îndrăzneață afirmația lui Harari, imaginați-vă totuși ce ar zice un om născut acum patru generații, deci cam de acum 120 de ani, despre lumea actuală? Cum ar percepe faptul că am pășit pe lună, că "păsări uriașe de metal" brăzdează cerul cu oameni la bord, că atingem fundul oceanelor, cartografiem colțuri îndepărtate ale universului și că boli devastatoare care au ucis de-a lungul istoriei milioane de oameni sunt acum eradicate? În ritmul accelerat al dezvoltării științifice de astăzi, cum ar putea arăta lumea peste alte patru generații de aici înainte, dar peste 1.000? Așa cum spunea scriitorul și inventatorul Arthur C. Clarke "orice tehnologie suficient de avansată e imposibil de deosebit de magie."
Spectacolul de teatru (R)evoluție (de Yael Ronen și Dimitrij Schaad, traducerea Mircea Sorin Rusu, regia: Radu Nica, montat la Teatrul Excelsior din București) se inspiră din curiozitatea lui Harari pentru a pune în scenă un așa numit "teatru al viitorului" menit să stârnească imaginația, dar mai ales spiritul critic al spectatorilor. Contrar afirmației lui Harari, îmi pare că (R)evoluție pune întrebarea dacă nu cumva apoteoza de care vorbește Harari prin care omul dobândește puteri de zeu, ar fi de fapt doar începutul unei noi file din istoria omenirii, și nu încheierea ei.
La începutul spectacolului, doi tineri părinți, Rene (Alex Popa) și Lana (Andreea Hristu), se pregătesc pentru venirea pe lume a celui de-al doilea copil. Doar că pregătirea lor nu se rezumă la cumpărat hăinuțe, cărucior și la câteva analize medicale de rutină așa cum ar fi tentat să creadă un homo sapiens din anul 2024, ci pregătirea se referă la manipularea genetică a trăsăturilor copilului care urmează să se nască. Pare că nimic nu urmează să fie lăsat la voia întâmplării, după cum zice doctorul Stefan Frank (Alex Călin) "n-are natura nicio treabă cu asta...", de la sexul copilului până la vulnerabilitatea în fața anumitor tipuri de cancer și până la trăsăturile de personalitate, totul, exclamă doctorul, poate fi personalizat după bunul plac al părinților. Cu ce drept să decizi fondul genetic al unui om încă nenăscut trasându-i astfel din start anumite direcții în viață? Și totuși, de cealaltă parte, atâta vreme cât pare evident că unele trăsături sunt mai de dorit decât altele (mai bine sănătos decât bolnav, mai bine voios și încrezător decât deprimat, mai bine cu ținere de minte decât uituc), cu ce drept să-i refuzi unui copil un fond genetic avantajos? În viitorul nu foarte îndepărtat, dilema asta are mari șanse să devină din ce în ce mai pregnantă în special grație avansării tehnologiei CRISPR - CAS9 pentru care Jennifer Doudna și Emmanuelle Charpentier au primit premiul Nobel în 2020. Conform National Library of Medicine[i], CRISPR - CAS9 e definită drept "o tehnologie de editare genetică ce face posibilă corectarea erorilor în genom și care poate activa și dezactiva gene din celule și din organism rapid, ieftin și relativ ușor." În regulă, probabil că toată lumea o să fie de acord cu eliminarea bolilor ereditare din fondul genetic al fetusului, dar cum rămâne cu celelalte trăsături cum ar fi înălțimea ideală, a fi mai robust sau mai suplu și alte asemenea caracteristici despre care e greu să spui cum e mai bine? Unde tragem linia între însușiri dezirabile și indezirabile? Asta e o întrebare la care nu tehnologia, ci filosofia va putea răspunde. Pe lângă asta, intră în discuție și întrebarea în ce măsură modificarea unei trăsături poate pune în mișcare un efect de domino cu efecte imprevizibile asupra altor trăsături. Un exemplu nu foarte inspirat e când doctorul le spune entuziasmat tinerilor părinți că le-ar putea modifica genetic viitorul copil așa încât să fie foarte inteligent, propunere care o pune pe gânduri pe mamă care șoptește îngrijorată că "oamenii foarte inteligenți sunt, de regulă, mai triști".
Pe lângă tiparele genetice care prevestesc anumite trăsături fizice și psihice, societatea portretizată în (R)evoluție se bazează în mare parte pe capacitatea algoritmilor de a face prognoze bazate pe cantitățile enorme de informații de care dispun, o tendință care ia deja amploare în viața reală. Desigur, prevenția e mai bună decât vindecarea și statisticile pot să ne ofere o imagine obiectivă și cuprinzătoare despre cum stau lucrurile. Dar totuși, ce faci când te trezești dat afară de la locul de muncă din cauza unui algoritm care prognozează că "pe baza informațiilor medicale despre mama ta, în câteva luni e foarte posibil ca aceasta să moară, ceea ce urmează să te arunce într-o depresie care îți va scădea considerabil productivitatea la serviciu, așadar ești concediată"? Sau ce faci dacă te trezești anchetat de poliție nu pentru o infracțiune comisă, ci în urma unui algoritm care alertează poliția că există un grad mare de probabilitate să comiți o infracțiune în viitorul apropiat? Tema pedepsirii unei infracțiuni încă necomise, dar prognozate, datează încă din 1956 de la nuvela Minority Report a lui Philip K. Dick, dar absurdul interogatoriului cu un astfel de potențial viitor infractor, prezentat în (R)evoluție, dă un aer tragicomic acestei speculații distopice. Întrebarea fundamentală din spatele acestor scenarii e: în ce măsură există liberul arbitru? Într-o explicație pur fizicalistă a acestei dileme, comportamentul nostru nu decurge din voința noastră, ci e exclusiv rezultatul unor mecanisme fizice aflate dincolo de controlul nostru cum ar fi activitatea chimică și electrică a creierului cât și a stimulilor pe care îi primim prin interacțiunea cu mediul. Dacă această explicație e corectă, atunci liberul arbitru ar fi doar o iluzie, comportamentul nostru fiind la fel de predictibil și subordonat legilor fizicii ca mișcările unui grăunte de nisip purtat de vânt. Exact așa cum mișcarea grăuntelui de nisip poate fi prognozată cu acuratețe atâta timp cât deții toate datele necesare cum ar fi intensitatea și direcția vântului, forma și greutatea grăuntelui de nisip, densitatea aerului și așa mai departe, tot așa, despre comportamentul oricărui individ se pot face previziuni punctuale atâta vreme cât în algoritm se inserează suficiente date despre genele, activitatea cerebrală și evenimentele din viața individului respectiv. Cam așa sună speculația aflată la intersecția dintre fizicalismul reductiv și capacitatea algoritmilor de a face prognoze.
În această societate a viitorului, psihoterapia trece și ea printr-o schimbare paradigmatică, puterea de calcul a algoritmului profilându-se drept alternativă la abordările umaniste din psihologie. Relația dintre Ricky (Mircea Alexandru Băluță) și Stefan începe să scârțâie, Stefan cere interacțiune fizică "reală" în timp ce Ricky îl numește mai în glumă mai în serios "tehnofob bioconservator" și îi propune să își satisfacă fanteziile pe platforma de realitate virtuală. Ajunși la o ședință de terapie de cuplu, terapeutul îi pune să aleagă între terapia clasică și terapia rapidă. "Aveți și o funcție de terapie rapidă?" exclamă entuziasmat Ricky ducând cu gândul la funcțiile de spălare rapidă ale mașinilor de spălat sau ale altor electrocasnice. "Da" răspunde încrezător terapeutul, "terapia clasică durează mai mult și vă ajută să vă găsiți voi înșivă răspunsurile la întrebări de viață. De cealaltă parte, în cadrul terapiei rapide, răspunsurile vi le dau eu direct." Ședința de terapie rapidă care urmează constă doar în înșiruirea de către terapeut ale anumitor fapte ale fiecărui partener identificate automat de algoritm și catalogarea vehementă a semnificației lor de genul "deci nu te mai iubește". "Dar pe mine nu mă întreabă nimeni ce simt?" izbucnește Stefan, la care psihoterapeutul îi răspunde "nu avem timp de astfel de auto amăgiri...".
Gândul la persoana iubită îi provoacă melancolie și Tatjanei (Oana Predescu), un alt locuitor al acestei societăți a viitorului. Pentru a-i alina dorul, robotul ei asistent personal (Matei Arvunescu) îi propune o conversație cu o clonă digitală a fostului ei iubit. După câteva minute emoționante de discuție, Tatjana capătă impresia că vorbește cu adevărat cu persoana iubită, dar entuziasmul îi e întrerupt brusc de anunțul "Versiunea de testare a programului a luat sfârșit. Dacă doriți să continuați, vă puteți abona." Oricât de științifico fantastic ar părea, deja există în viața reală un astfel de program numit Replika fondat de Eugenia Kuyda[ii]. Atunci când un bun prieten, Roman Mazurenko, a încetat din viață, Eugenia a făcut un program care a analizat toate conversațiile cu acesta, identificând tipare specifice de exprimare creând astfel un profil digital al lui Roman. Ulterior, profilul a fost inserat într-unchatbot similar cu Chat GPT așa încât și Eugenia și toți cei îndoliați puteau "vorbi" cu un program care le răspundea în stilul în care ar fi făcut-o Roman. Acuratețea cu care chatbot-ul imita stilul de comunicare al lui Roman a avut un succes atât de mare încât echipa care a dezvoltat programul a primit ulterior o sumedenie de mesaje în care diverși utilizatori cereau o astfel de clonă digitală a lor înșiși sau a unor persoane dragi cu care au pierdut legătura și de care le e dor. Indiferent de precizia cu care o astfel de clonă digitală încorporează tiparele tale comportamentale, acea clonă nu poate fi niciodată tu însuți, nici măcar dacă ar reuși să fie o copie perfectă a minții tale. De exemplu, dacă cineva interacționează cu copia ta fără ca tu să știi asta, niciunul din mesajele pe care clona digitală le primește în numele tău nu ajunge de fapt la tine însuți.
Într-un stil îndrăzneț și din punct de vedere vizual și scenaristic care mă duce cu gândul la Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley și chiar la spectacolul Risipire în regia lui Vlad Bălan, (R)evoluție aduce futurologia (studiul speculațiilor despre viitor) pe scena de teatru, reamintindu-le spectatorilor că puterea pe care o oferă tehnologia e benefică doar în măsura în care e folosită cu înțelepciune.
