Homo deus, în schimb, mi s-a părut o carte slabă, plină de locuri comune, măgulind cu asupra de măsură o mulțime de preconcepții și teorii ale conspirației - o carte care spune cam ce așteaptă cititorul să audă despre viitor, numai bună să devină succes de vînzări, cum a și devenit.
Textul scris de Yael Ronen și Dimitrij Schaad pornind de la aceste două cărți, e, pentru mine, unul dezamăgitor. Enunțiativ și tezist peste poate (tehnologia ne sărăcește spiritual și sexual deopotrivă, viitorul ne va nivela simțirile, roboții ne vor conduce viețile și ne vor orienta aspirațiile, statul ne va controla și stăpîni prin intermediul tehnologiei etc. - unde "ne" se referă la rasa umană, la amărîții de viețuitori de peste douăzeci de ani) și plin de glumițe ieftine. Atacă teme grave, s-ar vrea adînc, - mi se pare doar banal. În plus, nu funcționează ca text dramatic, nu are creștere, personajele sînt statice, e doar o colecție de scenete.
Spectacolul construit de Radu Nica după acest text e strălucitor, cucerește prin risipă de inventivitate scenografică (rotativă, stroboscop, proiecții și efecte video și sonore, costume splendide), coregrafie, mișcare scenică, și, mai ales, prin talent actoricesc. Performanță absolut remarcabilă: Alex Popa, "purtătorul mesajului", recalcitrantul care se opune invaziei tehnicii în viața privată, reușește să fie credibil chiar cînd spune hălci de text mai degrabă jurnalistic, deloc dramatic, din Harari (despre cum ne-a pierdut agricultura); Matei Arvunescu e un roboțel (simpatic și detestabil în același timp) care ține ferm frîiele unei gospodării a viitorului, dar și un anchetator de peste ani cu nimic mai prejos în abjecție decît predecesorii lui de ieri și de azi; Oana Predescu și Andreea Hristu întruchipează două dintre posibilele versiuni ale femeii din viitor: prima e visătoare, nostalgică și singură, a doua, o nevastă decisă, "bine orientată" (își vrea copilul "construit" după cele mai noi cuceriri ale ingineriei genetice, de exemplu; bine construită relația ei cu soțul, Alex Popa, cîrcotașul de serviciu, rezistentul, purtătorul "mesajului umanist"); Mircea Alexandru Băluță și Alex Călin sînt o pereche homosexuală cu probleme identitare și de cuplu (nimic nou sub soarele viitorimii: vom suferi veșnic din iubire și, uneori, ne vom simți ajunși doar printr-o nefericită întîmplare în pielea și corpul nostru, noroc cu tehnologia care ne va putea elibera de corp trimițîndu-ne "esența" în cloud), în timp ce Alex Călin e, cu același firesc, și maestru de ceremonii, și medic-șnapan-orientat-spre-cîștig. O pleiadă de actori tineri foarte buni, conduși cu mînă sigură de Radu Nica.
Cui prodest? La ce bun? "Problemele" expuse sînt la nivelul discuțiilor de cafenea, Lache și Mache speriați de viitor.
În paranteză fie spus, de ce e nevoie de asemenea desfășurare scenografică, de mișcare scenică și efecte speciale pentru a transmite cîteva idei simple, deloc originale, cu care ne bombardează oricum presa și literatura de consum? Odiseea spațială a lui Kubrick nu a avut nevoie de nici un fel de artificii ca să transmită mult mai acut angoasa omului care știe că, odată, va trebui să se măsoare cu mașina. Solaris-ul lui Tarkovski nu a avut nevoie de recuzita SF de care abuzează montările de acum. Știu că voi enerva pe mulți, dar SF-ul obișnuit mi se pare de tot ridicol: nu face decît să translateze teme și conflicte arhetipale în alt timp, să le îmbrace cu alte haine în cîteva scheme narative simpliste și fără să spună nimic substanțial (un exemplu școală e celebrul Dune, cartea și filmul deopotrivă). Literatură mediocră care are pretenția că spune ceva despre condiția umană. Nu spune nimic - în orice caz, nimic nou, nimic ce nu poți afla în vechile mituri sau în orice carte de literatură adevărată.
Din păcate, cam asta se întîmplă și cu spectacolul de la Excelsior[i]: nu spune nimic nou, relevant, nu-ți dă de gîndit, nu tulbură.
Altfel, spectacolul e foarte frumos, antrenant, sala e plină, spectatorii aplaudă fericiți. Un succes.
(foto: Andrei Gîndac)
[i] Mă întreb ce înseamnă "teatru pentru tineret". Nu există literatură (teatru) pentru bătrîni; de ce ar exista literatură (teatru) pentru tineri? Oare tinerii nu pot citi (vedea) Dostoievski, Cehov, Shakespeare, Caragiale? Trebuie infantilizați, imbecilizați cu pseudo-artă gen Harry Potter? De altfel, Excelsior programează și excelente spectacole pe texte clasice - Orașul nostru e doar un exemplu.