Nuntă în Oaș este un spectacol de teatru după piesa scrisă de Anca Munteanu (și publicată pe LiterNet - de citit aici), regizat de Cristian Ban, la Teatrul de Nord din Satu Mare. Spectacolul o are în centru pe Maricuța (interpretată de Roxana Fânață), aflată în ajunul nunții sale cu Ionuț (Andrei Stan). Surprinsă în pragul de a fi mireasa (iar apoi soția) lui Ionuț, tânăra Maricuța în vârstă de douăzeci și unu de ani este, pe bună dreptate, încercată de emoții. Cuprinsă de panică, dornică mai curând să se ducă la facultate decât să se mărite, face tot posibilul, mai întâi în glumă, apoi cu o impetuoasă disperare, să găsească motive pentru a opri nunta. Mama Maricuței (interpretată de Alina Negrău) percepe panica mult prea tinerei mirese ca pe emoțiile obișnuite de care orice mireasă are parte, și nu se înduplecă să ajute la înfăptuirea a ceea ce în ochii ei pare a fi un simplu moft dus la extrem. Între oamenii buni care o înconjoară, dar nu o ascultă - Ionuț, care vrea să construiască o pensiune cu banii de la nuntă alături de prietenul său Bobo (Andrei Gîjulete), Tanti Anica (Raluca Mara) care își dorește să o vadă pe tânără mireasă înainte să moară, mama care își dorește ca fata ei să urmeze calea tradițională a căsniciei -, Maricuța se simte prinsă în capcană.
Lenu, prietena puțin mai matură, deja căsătorită și cu doi copii a Maricuței, acest exponent al idealului feminin rural care toată viața sa a făcut "ce a trebuit", încearcă să o convingă pe Maricuța să meargă mai departe cu nunta. Doar că discursul ei presupus încurajator ajunge accidental să nască o întreagă incursiune auto-introspectivă a ei înșiși pe parcursul căreia își dă seama că poate "ce a trebuit" nu s-a aliniat întotdeauna cu ce și-a dorit. Pe măsură ce vorbește despre magia indubitabilă a căsătoriei și miracolul de a avea copii, Lenu realizează că poate aspirațiile ei nu s-au rezumat dintotdeauna la a strânge jucării și a avea grijă de câte o babă înstărită prin Italia.
Lucrurile pe care probabil le știuse în taină dintotdeauna, dar pe care nu avusese curajul să și le admită, văd acum, pentru prima oară, lumina zilei. Pentru mine, procesul introspectiv accidental al lui Lenu a fost una dintre cele mai interesante părți din spectacol, pentru că abordează o problematică extrem de relevantă. Căci uneori, ajungi la o răscruce. Și te întrebi dacă tot ce știai cu certitudine că te reprezintă până atunci în termeni de valori și năzuințe au fost de la bun început ale tale, fundamentate în esența ta, sau dacă pur și simplu tu nu ai fost decât o pânză goală pe care alții și-au luat libertatea de a mâzgăli fără să întrebe. Iar din momentul în care cele mai adânci certitudini devin semne de întrebare încețoșate, începi și tu să aluneci odată cu ele. Răspunsul la întrebarea "Ce e cu mine?" este și așa o povară suficient de grea atunci când poți să lupți pentru un ideal doar al tău, pe care îl protejezi tainic ca pe cel mai prețios dintre lucruri. Dar este cu atât mai greu când ești nevoită să lupți pentru un ideal care nu îți aparține, și pe care nu l-ai vrut de fapt niciodată și e rău când treptat, singurul mod de a supraviețui este să te minți că tu însăți ți-ai pecetluit soarta cu mâna ta, prin proprie dorință, fără presiune din partea nimănui. Lenu este reprezentativă pentru atâtea existențe feminine care au fost și care cu siguranță vor mai fi. Femeia care a fost învățată că trebuie să își știe locul în societatea care i-a bătătorit drumul dinainte să se nască. Atâtea năzuințe irosite, atâtea aspirații metamorfozate în regrete. Aceasta este tragedia de a fi femeie.
Dar bineînțeles, după tot lamentoul pe tema lipsei de identitate într-o casă în care nu fusese mai mult decât un soi de unealtă prin care soțul său să aibă o familie și în care acum se găsește blocată în ipostază de anexă a copiilor săi, Lenu ajunge tot la falsa concluzia că, în pofida celor enumerate, nimic nu e mai divin pe lume decât să ai grijă de "puiuții tăi". Căci societatea este o temniță greu de evadat și e mai simplu pentru toată lumea dacă reușești să te auto-convingi că îți place viața în captivitate, sau și mai bine, dacă reușești să imiți simțul libertății.
(Desigur, nu este absolut nimic greșit cu viața asta, nu e nimic în neregulă cu a avea o familie tradițională și cu a vrea să îți crești copiii ca scop final. Dimpotrivă, o viață liniștită poate fi frumoasă. Dar numai și numai dacă chiar vrei asta, din propria inițiativă.)
Mama Maricuței, Lenu, Ionuț și Bobo
Din peisajul oșean mai face parte și Tanti Anuța (în interpretarea Ralucăi Mara), bunica ce este o sinteză între lumea satului și lumea progresistă, care a decis să nu moară până când nu o vede pe Maricuța mireasă, și care, în același spirit liberal modern, în timpul liber (adică atunci când nu înșală cu iscusință moartea) crește "găini independente", este conectată la tehnologie și are păreri pertinente sau amuzante pe toate temele discutate de personajele spectacolului.
Spectacolul își atinge apogeul în momentul revelației Maricuței că nu vrea, și mai ales că nu e necesar (așa cum toată lumea încerca să o convingă și cum se obișnuia în satul ei din cele mai vechi timpuri), să urmeze firul același destin moștenit din inerție din generație în generație. Astfel, cu un dramatism asumat al emancipării feminine, își aprinde tacticoasă o țigară și ia în sfârșit decizia că (și) ce vrea ea este important. Totuși, discursul ei nu devine un discurs hiper-feminist. Piesa și spectacolul nu încearcă să convingă pe nimeni cum ar trebui să stea lucrurile de fapt. Ideea centrală este că nu există o rețetă universală de viață pe care trebuie să o urmăm, ci mai degrabă totul se reduce la subiectivitate și alegere individuală.
Cu toate că spectacolul abordează niște subiecte grele și importante, nu vă imaginați că este vorba de vreo melodramă, ci dimpotrivă, există o armonie între elementele tragice și cele comice. Textul Ancăi Munteanu este un discurs indirect complex despre poziția femeii în societatea rurală scris sub o formă ușor parodică, despre cum nu este nevoie (și nici preferabil) să îți închini viață idealului altcuiva. O piesă și un spectacol care într-un mod fluid și verosimil trece de la o comedie cu un dram de adevăr până la adresarea uneia dintre cele mai urgente întrebări pe care fiecare dintre noi ar trebui să și-o pună: mi-am ales destinul pe care l-am vrut / pe care îl vreau sau care cred că ar fi trebuit ales?
De: Anca Munteanu Regia: Cristian Ban Cu: Roxana Fânață, Andrei Stan, Alina Negrău, Ioana Cheregi, Andrei Gîjulete, Raluca Mara, Vlad Giurge
