Dacă se pot aduce imputări spectacolului în sine, asta nu ține de lezarea tradițiilor. În niciun caz. În postmodernismul sfârâitor, decupajele din realitate sunt felii de viață servite la cald ce îmbogățesc limbajul teatral și-l îmbracă în sclipici ademenitor. Poate prea ademenitor uneori. Dar paietele nu plac? Mai ales la ocazii, precum o nuntă, prind bine. Și mama miresei (Alina Negrău) și Lenu (Ioana Cheregi) se fălesc precum niște provinciale ce sunt cu rochiile lor lungi, doar e o nuntă, nu păcănele.
Începutul e puternic, muzical, aurit, ca la un concert de "țipurituri" specifice zonei. Finalul e mai fâsâit, dă impresia că spectacolul nu e pe deplin întregit, de parcă ar lipsi ceva. Dar imediat îți dai seama că regizorul nu mai are ce arăta. O neîmplinire, mi se pare, iscată, poate, din regretul că se termină prea repede. Între incipit și final curg literalmente "problemele" mirilor și ale celor din jur. Curg în diferite modalități sau tonalități comice, derivate din împletirea limbajului neaoș cu savantlâcurile sau prețiozitățile prezentului. Ardelenisme ca "no" și "ioai" alternează cu urbanisme ce sună ilar în gura unor săteni.
Candelabre de local stilat se îmbină cu pridvorul din lemn al unei case maramureșene. Autorul decorului, Tudor Prodan, aduce în față și "masa mare întinsă" a nunții, așezată în fața unei betoniere (căci bărbații întorși de la munca din străinătate sunt puși pe fapte mari, vor să construiască și să se îmbogățească aici, în glia străbună). Mai apare și o roabă cu pământ străbun, numai bun pentru a asigura așternut moale pentru moarta Tanti Anica, astfel că și moartea temută primește culori veseloase, ca în Cimitirul Vesel din Săpânța.
Nici această găselniță năstrușnică a regiei nu e specific regional? Întreb ca unul care am văzut spectacolul. Costumele oșenești, miraculoase în sine, prezentate, comentate competent de gârbovita Tanti Anica, îți iau ochii prin splendoarea și strălucirea lor. Cea care încântă astfel privirea este creatoarea Cristina Milea. Importanța straielor populare, în speță ale miresei, se apropie de statul unui adevărat personaj impozant. Că în el s-a strecurat o ființă cu chip uman este numai pentru a-i da viață. Și Roxana Fânață e beneficiara de drept. Portul național e pus în valoare corespunzătoare. Moment de tip documentarist. Iluminatul scenic e asigurat de Lucian Moga, în concordanță cu necesitățile momentelor. Peste inserțiile muzicale se face stăpân Vlad Giurge (Vlăduț), prezent pe scenă ca muzicant vestit ce cântă și la ceteră. La chitară mai zdrăngănește și mirele Ionuț (Andrei Stan) ca țipuriturile să atingă amploarea dorită.
E firesc ca Nunta în Oaș să fie montată în Țara Oașului, adică la ea acasă. Dar spectacolul nu este unul folcloric precum vedem pe canale tv de profil. Trebuie să fie foarte clar acest lucru. Pe scena Teatrului de Nord, cu trupa Mihai Raicu, avem nunta tradițională oșenească la confluența cu realitățile zilei. Avem pătrunderea în psihicul personajelor, unde îngrijorările și emoțiile se întețesc. Maricuța (Roxana Fânață) este un spirit neliniștit, e introvertită și cuminte, dar nu este prototipul de tânără supusă bărbatului, docilă și proastă. E emancipată, ca alți locuitori din mediul rural de azi, are ambiții, vrea să meargă la facultate la Cluj și aici da, tradiția supușeniei se destramă, pentru că Maricuța gândește altfel, dând aripi laturii feministe din ea. Cu inteligență și farmec discret scoate în evidență Roxana Fânață frământările intime ale personajului interpretat.
Din seria oamenilor de omenie, a trancălăilor simpatici astfel zugrăviți din scenariu fac parte mirele Ionuț (Andrei Stan) și Bobo (Andrei Gîjulete). Ei sunt buni pentru muncă, primitivi, onești, harnici și acționează ca atare simplist și la obiect. E drept, nu prea înțeleg sofisticăriile femeilor, dar sunt înzestrați sexual, cum dovedește Bobo când se drăgălește sub masă cu Mama miresei (Alina Negrău). Desigur, bărbații sunt văzuți prin prismă feministă și de aceea par ușor ridicoli. Andrei Gîjulete e personajul pitoresc întâlnit în orice birt din sat iar Andrei Stan face reclamă răbdării și cumsecădeniei ardelenești, înainte de a pune mâna pe cuțât.
În schimb Lenu (Ioana Cheregi) primește o partitură axată pe limbuție patentată, foarte ofertantă pentru posibilitățile expresive ale actriței. E guraliva lăudăroasă. O platitudine de mamă grijulie arborează Alina Negrău, dar surpriza nu întârzie prea mult să apară în scena de sub masă.
Am lăsat-o la urmă pe Raluca Mara care o interpretează pe Tanti Anica, deși cu ea trebuia să încep, pentru că prin replicile acide spuse la microfon ea este sarea și piperul piesei. Țărănisme și intelectualisme se amestecă în vorbirea ei provocând la tot pasul umorul. Poate era mai bine să nu vorbească la microfon tot timpul, deoarece se creează discrepanță între vocea ei și vocile celorlalți interpreți. Piesa pune în discuție confruntările dintre generații, cu stridențele și neaoșismele specifice. În final se aplaudă în ritmul țipuriturilor din Oaș. Curat oșenește, coane Fănică, ce mai tura-vura!
