Firul narativ o urmărește cu multă ironie și auto-ironie pe Măricuța (din nou încântătoarea Roxana Fânață, a cărei grație și expresivitate îmi aduc aminte de o prim-solistă din 2015, Ada González, de la Teatrul de Balet din Sibiu), ce urmează să se căsătorească cu Ionuț (Andrei Stan interiorizează desăvârșit rolul bărbatului modest din punct de vedere intelectual - da, e un eufemism -, ce pleacă la muncă în străinătate pentru a porni apoi o afacere acasă). Emoțiile miresei de doar douăzeci și unu de ani (am fost surprinsă să aflu că ne bucurăm de aceeași vârstă) se transformă fulgerător într-o dorință disperată de a opri nunta cu orice preț, pe măsură ce aceasta își face curaj să vorbească despre problemele care o macină. Nu e un simplu moft. Aflăm pe parcurs că idealurile celor doi nu sunt compatibile, dar dintr-un oarecare motiv, Mări este cea de la care se așteaptă să se plieze pe dorințele partenerului său, în loc să își urmeze visul de a pleca la Cluj la facultate.
Personajele și background-ul acestora sunt construite cu multă migală, fapt ce facilitează empatia publicului. Deși variază puternic în tipologii, acestea se împletesc armonios conturând un tabloul omogen și plin de umor al faimoasei Țări a Oașului. Mama (interpretată cu seriozitate comică de Alina Negrău), încearcă să își împingă fata să meargă pe același drum pe care a mers și ea, uitând în tot acest proces că ea însăși e neîmplinită. Lenu (Ioana Cheregi, de-a dreptul savuroasă în acest rol ofertant și extrem de hazliu) e epitomul femeii tradiționale perfecte: s-a căsătorit, are doi copii de care se preocupă constant și are grijă de babe prin Italia. O viață despre care ea vorbește cu atâta căldură în glas, în stilul ei alert și fără oprire, dar pe care o disprețuiește în taină. Cu falsa credință că nu se mai poate abate de la calea aleasă, preferă să meargă înainte pe poteca deja bătătorită de mii de femei înaintea ei cu încrederea unui prost care pare că știe ce face.
Tanti Anica (într-o altă interpretare ce debordează de haz, datorată tinerei Raluca Mara) este parcă personificarea ciocnirii dintre lumea tradițională și cea modernă, "bunica emancipată" care a văzut și a trăit atâtea încât nici măcar moartea nu o mai sperie. Cu un registru lingvistic ce încorporează deopotrivă arhaisme, regionalisme și super-neologisme englezești ca "chop-chop" - pe care nici măcar tinerii nu îl folosesc uzual - bătrâna este lipsită de orice fel de cenzură, iar exact în asta rezidă farmecul ei.
Andrei Gîjulete este de nerecunoscut în rolul sâsâitului Bobo, ale cărui bufonerii și stânjeneli comice - mai ales când încearcă să recite Poemul lui Nichita Stănescu - creionează un personaj diametral opus de Gigi din Momo.
Light design-ul asumat de Lucian Moga, alături de costumele și decorul lui Tudor Prodan fac o treabă excepțională în crearea atmosferei de nuntă cu specific țărănesc, iar contrastele deliberate potențează umorul: pe fundalul unor candelabre strălucitoare se odihnește o betonieră, Mări intră în scenă în rochie de mireasă, jachetă de trening și șlapi, iar personajele care cântă la instrumente clasice în incipitul spectacolului sunt acompaniate de Bobo ce dansează cu MacBook-ul de pe care se aude negativul în brațe. Piesa ce completează puzzle-ul și împletește și mai strâns trecutul cu prezentul este muzica tradițională mixată cu elemente pop și electro grație compozitorului Vlad Giurge (care a debutat pe scenă ca actor în rolul simpaticului DJ Vlăduț).
Deși replicile delicioase precum "ioi, mi-o dat like curva lui Miron", "taci tu că ești ca radioul" sau "io cresc găini independente" rostite de tanti Anica accentuează caracterul parodic al piesei, Nuntă în Oaș este mai mult decât o satiră la adresa oșenilor. Cum și tanti Anica este mai mult decât caricatura unui personaj neverosimil, cum s-ar putea crede. Chiar dacă o parte din cei vizați s-au simțit ofensați, textul Ancăi Munteanu și montarea lui Cristian Ban expun regiunea și cu bune, și cu rele, așa cum este orice lucru. Documentarea migăloasă care a fost făcută de Cristina Milea pentru a realiza costumele de nuntă oșenești este pasată publicului prin intermediul bătrânei, care prezintă fiecare piesă vestimentară în parte, astfel împărtășind valorile tradiționale specifice zonei unor spectatori din exterior care cu greu le-ar fi aflat în alt context.
Concluzia spectacolului este revelată înaintea concluziei narațiunii. Actorii întrerup acțiunea pentru a livra perspectiva detașată a personajelor cu privire la problemele din comunitatea lor. "Pauza de reclame" devine astfel "pauza de morală", însă fără a fi moralizatoare. Intervenția colectivă nu ne "educă" despre ce și cum ar trebui să fie, ci doar ne arată cum se simt cei aflați în astfel de situații. Ce și-ar dori: să își facă alegerile pe care le vor, nu pe care le așteaptă cei din jur (o temă pe care am regăsit-o și în scurtmetrajul Will you look at me now? de la One World Romania 2023), mai multă afecțiune din partea părinților sau să nu mai fie nevoiți să își reprime emoțiile.
Comicul de limbaj nu este lipsit nici din această paranteză. Sunt folosiți cu duiumul termenii la modă din psihologia de specialitate ca "mecanism de coping", dar și alăturări haioase de tipul "îi super patriarhal" sau "De ce m-ai făcut, Doamne, heterosexuală?". Și, chiar când credem că discursul e pe cale să se transforme într-un expozeu feminist, suntem lămuriți că și oșenilor de sex masculin le e greu. Astfel, Nunta în Oaș îndeamnă într-un stil captivant - nu doar locuitorii Țării Oașului, ci o țară întreagă - la deschidere și sensibilizare. Fiindcă, undeva în nordul României, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, o astfel de raritate este prețuită de tineri și adulți deopotrivă.