Pe același efect produs de ritmicitatea stabilă a rutinei, Win Wenders creează pentru Hirayama (Koji Yakusho), protagonistul filmului Perfect Days, o viață perfectă: se trezește dimineața la fâșâitul de-abia audibil al unei mături pe stradă, își împachetează patul în stil perfect japonez, transformându-și deodată micul dormitor într-un spațiu gol, zen. După toaleta trupească, se îmbracă. Udă florile de interior. Le zâmbește.
Geniul lui Koji Yakusho se vede în ușoarele, abia-trasatele schimbări ale mimicii, surprinse doar de camera atent manevrată, care ar putea scăpa chiar unei priviri umane și cu siguranță privirilor spectatorilor de la un spectacol de teatru. Micile zâmbete nu sunt duse spre urechi, ci oprite precis la mijlocul obrazului. Yakusho zâmbește mai ales cu ochii, într-o luminare a acestora de-abia vizibilă, dar foarte caldă și foarte clară totodată.
În curte, îl așteaptă mașina, pregătită pentru o nouă zi. La volan, alege, după criterii necunoscute, una dintre cele câteva casete analoage. Ajunge la muncă: curăță toalete cu acribia unui chirurg, cu precizia unui ceasornicar și cu dedicarea unui preot. După serviciu, se duce să își ia masa într-un local umil din metrou, unde este cunoscut și re-cunoscut "pentru munca grea", dar unde nu are niciun prieten. Ajunge de fiecare dată acasă, unde citește puțin înainte de culcare tot felul de autori mai puțini cunoscuți. Adoarme și visează alb-negru, forme abstracte sau stilizate care nu au înțeles rațional, dar care re-topesc lumea pe care o știm. După ceva timp, se aude un fâșâit. Este o mătură care curăță aleea din fața blocului...
Dar, ceasornicul nostru uman este departe de a fi un robot. Își trăiește umanitatea bucurându-se de frumusețe, de viață, de artă. Se retrage în scurtele pauze și fotografiază lumina soarelui filtrată prin frunzele copacilor. Meditează sau se roagă în câte o oază de duhovnicie pitită prin colțurile metropolei. Rutina nu este privită ca o încarcerare, ci ca o bază solidă pentru eliberare, ca o trambulină în care te afunzi și, datorită fixității ei, reușește să elibereze sufletul de angoase, de frustrări, de așteptări.
Într-un interviu despre personajul Hirayama, Wim Wenders îl prezintă ca un înger. Un înger care a coborât din Der Himmel über Berlin / Wings of Desires / Cerul deasupra Berlinului (1987), film anterior care prelucrează mitul zburătorului: o ființă celestă nemuritoare se îndrăgostește de o frumoasă pământeancă și renunță la tot. De această dată, îngerul trăiește nevăzut, desconsiderat chiar de propria familie, dar are harul de a lumina viețile tuturor celor care intră în contact cu el.
Poveștile celor cu care intră în contact se termină prin ieșirea acestora din viața lui ca și cum nu ar fi existat. Toate personajele secundare vin și pleacă fără a mai exista o dezvoltare a relației, fără a exista nici măcar un conflict cu acestea. Fie că este un coleg de muncă pe care îl ajută în încercările sale amoroase, sau propria nepoată care, în frământările nesigure ale adolescenței, caută ceva care să o elibereze din colivia de aur creată de mama sa, o femeie de succes, contactele personale ale lui Hirayama nu îl deturnează de la concentrarea asupra frumuseților ascunse ale vieții.
Protagonistul este prins într-o lume a analogicului, adică a multitudinii de obiecte care făceau odinioară o mică parte din ceea ce face astăzi cel mai umil smartphone. Are casete pentru muzică, un aparat foto cu film și, culmea rezistenței față de digital, citește cărți pe hârtie. Toată această încremenire nu este rezultatul unei decizii conștiente, ci a unei statornicii eliberatoare.
Undeva, deasupra angrenajului fascinant al metropolei japoneze, se profilează un turn de televiziune care este exact opusul a ceea ce trăiește Hirayama. Este o întrupare a tehnologiei avansate, a comunicațiilor care ne inundă. Un simbol al superiorității și progresului, dar și un ochi al lui Sauron care încearcă să domine și să dezumanizeze. Un pom al cunoștinței binelui și răului, acea cunoaștere luciferică ce promite oamenilor că vor fi dumnezei. Înălțimea sa îl face atractiv ziua, iar noaptea luminile îl fac de-a dreptul hipnotizant. Îi zâmbește de fiecare dată, căci un secret niciodată revelat pare că îl leagă de construcție. Dar, deși rămâne întotdeauna la vedere, acesta nu va fi niciodată vizitat.
Perfect Days propune o spiritualitate ascunsă nu doar în acceptarea statusului social inferior, ci în vocația a-temporalului rutinei sacralizate. Timpul este mai degrabă ritmicitate decât evoluție. Nu este un început și un sfârșit, pentru că asta ar însemna moarte. În același timp, nu știm nici de vreun eveniment originar care să-l fi determinat. Nu vom ști, la sfârșitul filmului, prea multe despre istoria protagonistului, despre alegerile lui în viață, despre încercări sau despre modul în care s-a maturizat față de ce știm din primele zece minute. Cu toate acestea - și asta este o imensă realizare artistică - ne vom afla în fața unei realități umane care transcende poveștile, orice poveste, pentru că totul s-a transformat într-un aforism egal cu sine.