Să ne bucurăm de prezent - Perfect Days la TIFF, 2024

Ce poate fi mai anost, mai plictisitor și derizoriu decât viața lipsită de relief a unui bărbat singur, de vreo 40 de ani, angajat la curățarea toaletelor publice dintr-o metropolă precum Tokio? Descurajant, nu? Și totuși câte nuanțări miraculoase ale unei vieți anodine de acest fel reușește totuși să transmită pelicula celebrului Wim Wenders Perfect Days! Viață nu lipsită de bucurii mărunte la care regizorul ne îndeamnă să reflectăm.

La baza genezei filmului a stat o întâmplare. Regizorul german a fost invitat de autoritățile nipone să facă un scurtmetraj publicitar despre The Tokyo Toilet, noile wc-uri publice, cu o arhitectură deosebită și dotări speciale, construite și puse la dispoziția cetățenilor (17 la număr). Wim Wenders și-a dat seama că poate să facă mai mult și în colaborare cu Takuma Takasaki a scris scenariul pentru un lungmetraj devenit film în 2023 cu Kôji Yakusho în rol principal, prezent tot timpul pe ecran. Artistul japonez a făcut un rol de excepție, recompensat cu Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal la Cannes în 2023.


Și așa filmul a ajuns să fie propunerea pentru Oscar a Japoniei și ca secțiunea Focus Japonia din cadrul festivalului clujean TIFF să ajungă a include un regizor german. Asta pentru că rigoarea spiritului german s-a suprapus peste specificitățile japoneze, la fel de riguros respectate, ca două umbre activate ludic la un moment dat în film. Două umbre suprapuse sunt mai întunecate? Nicidecum, este constatarea lui Hirayama (spălătorul de toalete publice) în fața celui bolnav de cancer în fază terminală. Concluzia? Să ne bucurăm de prezent. Un prezent uns pe pâine ca untul în fiecare dimineață.

"Domnul Hirayama" (Kôji Yakusho), după cum îl apelează zglobiu mai tânărul lui coleg Takashi (Tokio Emoto) pe cel caracterizat în fugă "mut ca o piatră", este un solitar împăcat cu sine, care își duce existența banală printre milioanele de anonimi ai metropolei. Reținut la vorbă, mi s-a părut, până la un moment dat, că e mut. Taciturn și tenace în rutina zilnică, Hirayama este un Sisif al zilelor noastre, asemeni miliardelor de truditori de pe planetă. El doarme ca un sihastru, pe o saltea așezată direct pe jos, pe care o strânge în fiecare dimineață și o pune în colțul camerei curate cum numai la japonezi poți întâlni. Se spală pe dinți, se aranjează, iese afară și ridică privirea spre cer, urcă în dubița lui modestă unde are ustensilele necesare spălării și întreținerii toaletelor, ascultă muzică de la casete demodate în timpul deplasării spre locurile de muncă, ele însele niște dichisite încăperi aseptice, unele beneficiind de "sticlă inteligentă", transparentă când cabine e goală și opacă atunci când e ocupată. Adevărate toalete ale viitorului. Freacă de zor la pisoare și closete, păstrând tot timpul pe față însemnele seninătății, ale unei liniști interioare surprinzătoare. Mănâncă un sandwich pe o bancă în parc, face poze cu un aparat cu film coroanelor arborilor din jur, uneori merge la baia publică, apoi la un local modest, se întoarce în "chilia" lui unde citește cărți, printre care Faulkner sau din eseurile scriitoarei japoneze Aya Koda, după care adoarme. A doua zi la fel. Așa azi, mâine, poimâine și toate zilele ce vor urma. El își urmează cursul vieții neabătut, cu stoicism și blândețe față de prietenii săi copacii, plantele cultivate în casă, iubește lectura și fotografiile. Cărțile sunt așezate în rafturi ca interiorul camerei în care trăiește un alt izolat, celebrul Stalker al lui Tarkovski. Solitudinea lui și meticulozitatea cu care lucrează mi-au amintit de Bartleby al lui Melville. Oda închinată bucuriilor simple ale vieții mi se pare că trimit spre monologul bătrânei Winnie din Oh, les beaux jours, celebra piesă a lui Samuel Beckett. Bucurii simple precum întâlnirea cu prietena colegului de muncă Aya (Aoi Yamada), căreia îi împrumută o casetă sau dialogul discret cu nepoata Niko (Arisa Nacano) fugită de acasă, care îl însoțește în joacă la muncă și se plimbă pe biciclete prin marele oraș. Când mama lui Nico vine după ea, îl întreabă ușor stânjenită "Chiar speli veceuri?" Frații nu se înțeleg între ei și mama lui Nico se pare că nu știa cu ce se ocupă fratele ei. Înstrăinarea omului între oameni e la cote ridicate în orice mare aglomerație urbană, în ciuda facilităților de comunicare. Trebuie doar să găsești supape de automulțumire.

Simpaticul Hirayama nu-și face griji. Scena finală, extrem de expresivă, cu el la volanul dubiței mergând spre locul de muncă, iradiază literalmente într-o multitudine de sentimente ce se citesc pe fața rotundă a protagonistului în timp ce se aude piesa Ninei Simone: Feeling Good: "It's a new dawn / It's a new day / It's a new life for me / I'm feeling good". Da, se naște o nouă zi. Da, "trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit". Parcă așa își încheia Albert Camus celebrul eseu despre existența umană Mitul lui Sisif.