În același timp, există un fir roșu de care ascultă protagonistul și, prin extensie, diversele sale alter egouri din filmul la care lucrează: o sinceră dorință de a se adapta, de a vedea realitatea, de a nu rămâne anchilozat în idiosincrazii, frici, frustrări sau blocaje. Giovanni admite că relația sa matrimonială este cu totul altfel percepută de soția sa (Margherita Buy) decât de el însuși. Acceptă că fiica sa (Valentina Romani), pe care o percepe ca abia ieșită din copilărie, are un iubit cu vreo 40 de ani mai în vârstă. În oglindă, partidul comunist pe care îl idealizează, cel al anilor '50-'60, admite că are o problemă cu susținerea necondiționată a stalinismului și se luptă să găsească alternative, fie doar și prin refugierea într-o contra-istorie îndulcită.
Spectatorul est-european ar putea fi iritat de insistențele comuniste ale filmului. Rămâne, enervantă, o atitudine încăpățânată și ignorantă, specifică stângii occidentale de tipul: "voi, esticii, ați stricat bunătate de idealuri comuniste". Asocierea dintre comunism și dictatura sovietică este marca unui personaj, ironizat pentru incultura sa istorică și politică, convins că cei două milioane de membri ai partidului comunist din Italia anilor de după război nu puteau fi decât ruși. Cu toate acestea, filmul lui Moretti nu vorbește despre comunism, cât despre utopia acestuia intrată în conflict, în mentalul vesticilor, cu realitățile invaziilor repetate ale sovieticilor, cu tancuri și distrugeri, în "țările prietene". Aceeași vestici, care, în februarie 2022, s-au trezit iarăși surprinși de agresivitatea violentă, de invazia totală și criminală a Rusiei împotriva unei țări independente.
Procesul creativ este privit aici mai degrabă prin perspectiva criticii de autor. Regizorul nu este neapărat blocat, cât dezlănțuie o critică înciudată la adresa industriei de film actuale. Pornografia violenței într-un film de acțiune în care soția sa e producător, de exemplu, este un subiect legitim pe care Giovanni îl atacă până la exasperarea întregii echipe, cu argumente pertinente și chiar apelând la personalități reale care îi susțin diatriba (așa cum a făcut și Woody Allen în 1977, de exemplu, în Annie Hall, unde l-a invitat chiar pe teoreticianul mass-media Marshall McLuhan să apară în filmul său). În acest sens, îi invită pe Renzo Piano, un celebru arhitect italian, ni se spune, care își joacă propriul rol. Similar, critică fenomenul Netflix, aflat în plin proces de răsturnare a modului de producție de filme din Vestul Europei, ironizându-l pentru obsesia de internaționalism (mantra că "este urmărit în 197 de țări"), dar, mai ales, pentru rețetarul scenariului ("trebuie să existe un moment WTF în primele minute ale filmului").
Auto-ironia caracteristică a lui Moretti se poticnește adesea. Persona pe care și-o asumă în film este departe de a fi persoana amabilă, detașată, ca în Caro Diario (1993), de exemplu, atunci când dansează pe muzica unui televizor deschis într-un bar rural. Aici, izbucnirea în joc și cântec este de multe ori forțată, fie și pentru că implică multă lume, adesea toți colaboratorii săi. Așa că nu știi dacă toți acești oameni care fac tot felul de figuri de dans, precum rotirile dervișilor, acționează spontan, personal sau, dimpotrivă, nu fac altceva decât să urmeze indicațiile arbitrare și totalitare ale unui regizor arțăgos.
Totodată, atmosfera generală a filmului este în rezonanță cu intenția de ironie binevoitoare. Culorile calde, lumina adesea de miere, muzica optimistă, costumele care îmbrățișează personajele mai degrabă decât să le critice, să le pună într-o lumină proastă, conferă spectatorului o senzație de bine.
Il sol dell'avvenire / A Brighter Tomorrow / Un viitor luminos nu funcționează, așadar, la întregul potențial care l-a consacrat pe Nanni Moretti. Are acea detașare caracteristică fermecătoare, are acea curiozitate și minunare în fața defectelor celorlalți care-i sunt caracteristice, dar, este cumva prea self-conscious, puțin forțat și prea ancorat în perspectiva vestică asupra comunismului pentru a cuceri un auditoriu acum, aflat deja aproape de finalul primului sfert al secolului XXI.