Baza universului meu artistic - Șarpele în iarbă

Mă numesc Miruna Andreea Icleanu, am 26 de ani, sunt în anul III la regie la UNATC și Șarpele în iarbă este examenul meu de licență. Pot spune cu certitudine că tocmai mi-am îndeplinit un vis. De când eram mică, mi-am dorit să am o legătură cu domeniul artistic. Scriu poezii și lucrez la un roman fantasy de când eram adolescentă. Dar și teatrul a fost mereu parte din cine sunt: aveam fire narative în jocul meu cu păpușile Barbie și Bratz, fiecare avea câte o voce și o personalitate, ba chiar aveam și soundtrack-uri pe telefonul meu cu clapă.

Așadar, primul gând a fost, desigur, că vreau să devin actriță. Regia n-a fost, preț de foarte mult timp, o direcție luată în calcul. Am fost în trupa de teatru a Colegiului Național "Unirea" din Brașov, dar și la Școala Populară de Arte din Brașov, unde pot să spun că am trăit unele dintre cele mai revelatoare experiențe în ceea ce privește direcția mea profesională. Ca atare, am intrat la actorie la Hyperion, unde, la fel, îndrumarea profului Tache Florescu și a Maiei Morgenstern mi-au întărit dorința de a continua pe acest drum. Dar am simțit constant o nemulțumire. Odată cu pandemia și un exercițiu de regie pe care domnul Tache Florescu ni l-a dat la master, am stat să analizez acea nemulțumire, și am găsit o explicație a ei în faptul că sunt un om prea încăpățânat ca să pot să fiu actor. Mi-am dat seama că prefer să direcționez personal lucrurile, iar conștientizarea acestui adevăra m-a liniștit, pentru că am avut o perioadă în care m-am întrebat constant de ce nu se mișcă, parcă, totul suficient de lin către o reală carieră în domeniu. De fapt, regia fusese dorința mea, aflată undeva acolo, ascunsă, dar pur și simplu cred că nu se discută suficient despre acest drum, mereu pasiunea pentru teatru fiind automat catalogată ca dorință de a deveni actor. Cu toate astea, cred că fără toți anii de experiență actoricească, poate n-aș fi înțeles suficient de profund de ce anume este nevoie ca să fii regizor. Îmi place să cred că indicațiile pe care le dau actorilor sunt cele pe care mi-aș fi dorit eu să le primesc. Poate de aceea mi-e așa ușor să lucrez cu actorii.

Șarpele în iarbă de Alan Ayckbourn este înglobarea experiențelor avute în toți anii de facultate, atât la actorie, cât și la regie. M-am îndrăgostit pe loc de acest text atunci când l-am văzut montat la Bulandra, prin 2017 (regia: Emil Hoștină, cu Ioana Abur, Anca Androne, Iulia Lumânare, premieră: 28 noiembrie 2012). De altfel, îl propusesem și pentru licența de actorie, dar n-a fost să fie. Am știut de când am intrat la regie la UNATC că îmi doresc să îl montez. Și iată-ne aici. De aceea, spectacolul acesta este, pentru mine, mult mai mult decât un spectacol de licență.

Am lucrat cu o echipă de oameni extraordinari. Pe Gabriela Porumbacu o știam de la actorie, suntem prietene de mulți ani, aș putea spune chiar familie și am avut atâta vreme gândul că aș vrea să "fiu și eu ca ea", actoricește vorbind, încât am distribuit-o la mine în spectacol și a fost o plăcere să îi pot ghida versatilitatea. Cu Cătălina Florea am mai tot lucrat la examenele din facultate, respectiv Hedda Gabler și Hangița, și pot spune că este o actriță atât de pasionată și implicată, încât regizorul nici nu prea are mult de muncă cu ea. Pe Alexandra Catrina am cunoscut-o odată cu acest spectacol și a fost o bucurie pentru amândouă să creionăm împreună misteriosul ei personaj, cu toate straturile sale, bazându-mă pe inocența ei aparentă, sub care am găsit foarte multă bogăție artistică. Și cu Ruxandra Preda, scenografa spectacolului, am avut plăcerea de a lucra prima dată și nu a fost nevoie de prea multe dezbateri ca să cădem de acord asupra conceptului, ea fiind un om extraordinar de implicat și cu o imaginație complexă, dar plină de concretețe. Ruxandra Ilie (sound designer) și Nichita Teodorescu (lighting designer) au suflat iluzia realității prin sunet, respectiv lumini, menținând atmosfera Lynchiană pe care am căutat-o. Vlad Pelin, și el prieten de mulți ani, actor și dansator, ne-a ajutat cu momentele mai complicate din punct de vedere fizic, îmbunătățind firescul mișcărilor.

Alături de această echipă, am reușit să creez o lume, o atmosferă, un univers care să imerseze spectatorul, preț de o oră și-un pic, în intimitatea întunecată a personajelor. Annabel (Gabriela Porumbacu) se întoarce acasă la mulți ani după ce fugise în încercarea de a scăpa de abuzurile tatălui ei, deoarece acesta tocmai a murit și, spre surprinderea tuturor, i-a lăsat ei toată moștenirea. Este întâmpinată de Alice Moody (Alexandra Catrina), asistenta medicală care a avut grijă de bătrân, care deține o scrisoare ce expune credința tatălui că Miriam (Cătălina Florea), sora mai mică a lui Annabel, voia să îl omoare. Alice Moody îi cere lui Annabel o parte importantă din moștenire în schimbul tăcerii sale. Tot periplul psihologic care se dezvoltă pe baza acestei intrigi este susținut de atmosfera aproape paranormală a grădinii lăsate în paragină și nu se știe cine mai este demn de încredere în situațiile limită în care ajung cele trei femei. De acolo vine și titlul: în engleză, "snake in the grass" este un idiom care denotă o trădare șocantă.

Nu am țintit nicio clipă către vreo expresie artistică excentrică, m-a interesat mult mai mult să forez în psihologia acestor femei pe a căror poveste am spus-o și să mă joc cu ce descopăr. Am apelat la puținele mele cunoștințe de psihanaliză și, încercând să aflu mai multe, am devenit fascinată de scrierile lui Jung și de cât de mult ne poate influența inconștientul, acea parte latentă, inaccesibilă dar manipulatoare a psihicului uman.

Cred că teatrul tinde, uneori, să se depărteze de ceea ce are el mai valoros - omul surprins în momente extreme. Asta este baza. Pe ea trebuie construit. Și asta am încercat să facem. Ruxandra Preda a reușit să îmbrace tot într-o estetică simplă, elegantă, care să lase loc personajelor să prindă viață. Acest decor, curtea, devine un personaj în sine, imaginea tatălui. Iar actrițele s-au prins și ele în acest joc psihologic, l-au înțeles și l-au dezvoltat cu propria lor bogăție interioară, într-un mod care mă mulțumește profund.

Teatrul pe care îl fac și îmi doresc să îl fac este unul al poveștilor captivante, iar Șarpele în iarbă este primul meu pas în această direcție. Am învățat în procesul acesta creator extraordinar de multe: cum să desfac un text, cum să dezvolt un concept clar, cu toate simbolurile aferente mesajului pe care vreau să îl transmit, cum să gestionez o echipă într-un proces mai lung decât examenele de semestru, chiar și în momentele de maximă oboseală care pot crea conflicte și neînțelegeri. Le sunt recunoscătoare profund tuturor celor care au ajutat la realizarea acestui proiect și sper ca ceea ce am construit acum să aibă ecou în toată cariera mea de-acum încolo.

Veniți, deci, să vedeți (la Platoul Sava de la UNATC) Șarpele în iarbă. Pare un pic egocentric să mă exprim astfel despre propriul meu spectacol, însă chiar cred că merită, pentru actrițe, scenografie, sunet, lumini și cât de frumos și limpede s-au îmbinat toate acestea.