Mare parte din viața noastră din ultima lună s-a întâmplat într-un spațiu feeric, decor creat cu grație de o doamnă scenografă minune, pe numele ei, Carmencita Brojboiu.
Am fost însoțiți în această călătorie și de Rocco, cel mai iubit cățel din lume, cel mai blajin și jovial, bucuria noastră a tuturor. În fiecare zi, fără excepție, Rocco dădea startul repetițiilor cu un lătrat de-ncurajare: "haideți, prieteni! e-o nouă zi!" și abia atunci parcă ne trezeam de-a binelea.
După mult timp, am simțit că are sens că sunt unde sunt și că fac ce fac. Acest sentiment a fost rar în viața mea și de aceea simt să-l celebrez. Am făcut împreună cu întreaga echipă a spectacolului exerciții zilnice de ascultare, vulnerabilitate, curaj, iertare, exerciții izvorâte dintr-o credință comună, mă arunc eu să spun, în teatru și menirea lui. Am fost cu adevărat inspirați de regizorul nostru, prea puțin spus "regizor"... o personalitate, o lume: Andrei Șerban. Nu-mi vine ușor să laud și să aduc osanale dintr-un soi de jenă, timiditate, chiar și atunci când sufletul meu dă pe afară de recunoștință, iar cuvintele într-adevăr uneori nu pot să exprime totul. Dar de data asta mă simt de-a dreptul norocoasă să port în suflet toată viața această întâlnire fericită. Nu a fost doar o întâlnire artistică (deși cred că m-am îmbogățit enorm din punct de vedere profesional), întreaga mea ființă a fost sensibilizată în toată această perioadă. S-a format un nucleu la lucru... eram toți în aceeași barcă, având ocazia rară de a fi angrenați toți doar în acest proiect. Cu excepția faptului că jucam și alte spectacole în weekend, energia ne era canalizată în aceeași direcție, fără risipă, lucru rar, după cum știm, chiar și în teatrele de stat. Asta a făcut ca repetițiile să capete o importanță aparte, tot timpul a fost folosit spre a descoperi, a găsi și apoi a relua căutările. Simțeam că așa mi-am dorit tot timpul să lucrez, că asta am așteptat, având, repet, acest avantaj rar de a investi resurse într-o singură direcție. Cuvinte-cheie: timp și implicare. Implicarea totală a venit în primul rând din partea regizorilor. Ne-am lăsat purtați și vrăjiți de valul pasiunii pentru teatru a celor din fața noastră. Nu ne-am fi oprit, după cum ne-a spus și domnul Andrei Șerban, dacă nu era stabilită data premierei, având tot timpul ceva de descoperit.
Eu, la început, am înghețat un pic în fața șansei oferite. Parcă era mult pentru mine și mi-era frică de responsabilitatea rolului (Viola), fiind, pe de altă parte, foarte entuziasmată de partitura mea. Mi-am depășit totuși fricile (nu în totalitate, n-am atâta înțelepciune). Eram pierdută, lucru pe care, acum îmi dau seama, l-am avut în comun cu personajul încă de la început. Pierdută fiind, m-am lăsat condusă și încetișor, uneori cât se poate de încet, am început să înțeleg sau, mai bine spus, să depun mai mult efort ca să înțeleg. Domnul Andrei Șerban spune că niciun efort nu e în van, că secretul stă în efortul depus, cu cât ne străduim mai mult, cu atât descoperim mai mult... sigur că așa e, dar una e să fii de acord cu asta și alta e să ai răbdare și maturitate să crezi în proces. Fiecare repetiție era în același timp și o lecție deschisă despre teatru, dar și despre viață. Vorbindu-ne despre menirea teatrului, înțelegeam mai multe și despre noi înșine și asta ne-a legat pe mine și colegii mei, fiind martori la un fenomen rar în graba noastră cea de toate zilele.
Trei săptămâni de lecturi pline de sens și căutări ale sensului... aur curat, o adevărată avere. Teatru de dimineață până seara, cu mult umor, inteligență, rafinament, eleganță, poezie, farmec. Am trăit și lucrat frumos, cu greutățile necesare unei munci temeinice. Să ne întrebăm împreună ore întregi care sunt sensurile unei singure replici, comparând varianta textului în engleză cu cea în franceză, apoi cu traducerile în română, a fost o etapă atât de utilă...
Am mai avut un sentiment pentru care vreau să mulțumesc... sentimentul de "aici și acum". O prezență de spirit(e). Ceva tainic, nevăzut, propria noastră viață cobora printre noi din când în când... Am citit eu într-o cărticică un fragment care vorbea despre răscumpărarea timpului pierdut și mi-a rămas în minte o idee dintr-o zicală populară rusească, dacă-mi aduc bine aminte: cea mai importantă clipă este clipa de față și, deci, cea mai importantă persoană este cea pe care o avem în fața noastră în clipa de față și cel mai bun lucru pe care îl putem săvârși este dragostea pe care o arătăm acelei persoane. M-am gândit mult la asta în timpul repetițiilor pentru acest spectacol. Am avut deseori senzația că începeam repetițiile dintr-un punct zero, un calm premergător, care năzuia spre ceva ce căutăm cu toții, neștiind mereu exact ce e acel ceva, iar atmosfera asta se crea, cred eu, datorită generozității și deschiderii domnului Andrei Șerban de a ne împărtăși, încă de la începutul întâlnirii noastre, din căutările și credințele sale cele mai adânci. Deschiderea și sinceritatea dumnealui, atât de valoroase și autentice, ne-au dezarmat și ne-au îmbogățit - mă arunc eu să vorbesc și în numele colegilor mei. Și dacă tot veni vorba de colegii mei actori... n-am avut cum să nu îi admir și să mă minunez de talentul și implicarea lor, dar și de răbdarea și omenia lor. Îi prețuiesc mai mult decât știu să o arăt.
De la un punct încolo, aproape că uitasem de rezultatul final, de spectacol, procesul și dorința de a explora mai mult la repetiții fiind o stare în care îmi doream și-mi plăcea să fiu și pe care voiam să o prelungesc.
Nu știu multe despre mine în meseria asta, dar în puterea teatrului o să cred mereu. Chiar dacă nu știu cât și dacă o să fiu actriță, voi fi cu inima în căutarea miracolului, clarității și frumuseții pe care teatrul ni le relevă din când în când, iar experiența despre care tocmai am povestit mi-a întărit speranța.
(foto: Andrei Gîndac)