Vedem o distopie despre felul în care decurge educația generației Gretei Thunberg, acum clonată, multiplicată și spălată pe creier, într-o școală de oameni bogați, cu copii docili și suspect de cuminți, care se droghează cu idei extremiste în materie de austeritate alimentară, varianta Coreea de Nord (idei la care Ceaușescu însuși ar fi jubilat, demonstrativ).
Directoarea are coafura Simonei de Beauvoir și o vestimentație progresistă de tip Apaca, care îi accentuează licărul jucăuș din privirea comică, așa cum i-o cunoaștem actriței, din Ehrengard: The Art of Seduction. Profesoara de nutriție e tunsă cu ciobul, vag spălată pe cap (șamponată e doar pe creier), ostentativ nemachiată, cu haine scoase din garderoba proletară a magazinului Cocorul, și, deși predică ascetismul, nu prezintă constituția scheletică a unui ascet, ci pe cea flască a sedentarului sătul.
Estetica austeră și bauhausiană a filmului vine în completarea ideii proletcultiste, ilustrată în culori vii, marca Wes Anderson. Verdele chartreuse al uniformei copiilor e menit, desigur, salvării planetei prin bulimie. Este un film minimalist, al cărui subiect transmite furnicături pe șira spinării (viitorul în materie de hrană va fi cel al pastilelor, puține și amare), marele său merit fiind cel estetic.
O foarte reușită satiră la adresa bunelor intenții venite din partea celor cărora abundența le prisosește, atunci când ei sunt cei care dau lecții acelora care nu au de niciunele. Nimic credibil, desigur, dar demn de luat în considerare (și peste picior, inclusiv).
Un revers sarcastic al pasiunii lui Dodin Bouffant. Clubul zero se referă, desigur, la IQ.