Cătălin Mitulescu: Selecţia Oficială la Cannes nu e Cupa UEFA, e Liga Campionilor

La doi ani după cucerirea Palme d'Or-ului cu scurtmetrajul Trafic, Cătălin Mitulescu a fost invitat la ediţia din acest an a Festivalului de la Cannes cu lungmetrajul Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii. Filmul realizat & produs de el şi scris împreună cu colaboratoarea (şi soţia sa) Andreea Vălean marchează despărţirea de o etapă. Nu numai pentru că e primul lungmetraj, ci pentru că vorbeşte despre anul 1989. Regizorul în vârstă de 34 de ani aminteşte şi de arderea unor obiecte din trecut.

Cătălin Mitulescu: În Italia există în fiecare an o sărbătoare. Oamenii îşi scot de prin casă tot felul de obiecte vechi şi le dau foc în piaţă. Secretul acestei sărbători este să aduci în stradă lucruri la care ţii, de care eşti legat cumva, şi să le priveşti cum ard. Cred că este o sărbătoare a primăverii.

Iulia Blaga: Deci filmul e un fel de reînnoire a ta?
C.M.: Da, pe care o propun şi compatrioţilor. Simt că trăim şi că ne sufocăm înconjuraţi de prea multe lucruri vechi. Dacă vorbim de vremea lui Ceauşescu, sigur, perioada asta rămâne undeva în noi şi mie îmi dă într-un fel putere. Dar cred că nostalgia e cheia prin care îţi iei la revedere de la trecut. Cu mine s-a întâmplat ceva. Orice scenariu scriam, nu puteam să trec de perioada liceului, de Colentina, cartierul în care am copilărit, la fel cum Andreea nu putea trece peste poveştile din copilărie în care făcea planuri să-l omoare pe Ceauşescu. Aşa am scris scenariul. Tot timpul am visat un film în care timpul să curgă ca pe vremea lui Ceauşescu, un film cu adolescenţi, cu copii, cu iubiri, cu trădări, un film care să aibă ritmul acelor vremuri. Sincer, mi-e dor de perioada aia, mi-e dor de cum râdeam atunci, de cum ne distram. Am încercat să aduc asta în film. Am încercat să creez o lume plină de viaţă peste care Revoluţia să pice din senin, schimbînd destinele.

I.B.: Dar eşti mulţumit de cum a ieşit?
C.M.: Cred că a ieşit un film bun. Am făcut vizionări-test cu tot felul de oameni, inclusiv adolescenţi care n-au nici o amintire de pe vremea lui Ceauşescu.

I.B.: Care ţi s-a părut cel mai greu lucru la realizarea acestui film?
C.M.: Cel mai greu şi cel mai important lucru rămâne filmarea. E o luptă în care fiecare secundă contează. Scenariul rămâne cel mai de nădejde aliat, dar nu e obligatoriu ca dintr-un scenariu bun să iasă un film bun. Filmarea e decisivă. Atunci îi ai alături pe operator, pe scenograf, echipa şi mai ales actorii. E o luptă în care în orice clipă poţi să pierzi sau să câştigi secunde de film. O să o descoperiţi în acest film pe Dorotheea Petre şi, deşi o ştiţi poate din spectacolele lui Dan Puric, pe Carmen Ungureanu. O să vedeţi un alt Jean Constantin, iar Mircea Diaconu face ceva foarte special. Au adus ceva minunat în film Vali Popescu, Florin Zamfirescu, Grigore Gonţa şi un actor foarte drag mie, Nicolae Praida. Nu vreau să-i uit pe cei doi elevi, Ionuţ Becheru şi Cristi Văraru, care au două dintre cele mai importante roluri din film şi, bineînţeles, pe cei trei puşti: Timotei Duma (Lalalilu), Marius Stan (Tarzan) şi Marian Stoica (Silvică).

I.B.: Te-a speriat faptul că era vorba de debutul tău?
C.M.: Nu, pentru că filmul a venit după o perioadă în care tot film făcusem, realizînd Trafic, apoi producînd Ryna (în regia Ruxandrei Zenide).

I.B.: Faptul că pe una din variantele de afiş pe care mi le-ai arătat Ceauşescu e desenat, caricaturizat vrea să însemne că filmul nu e cronica acelor vremuri, ci punctul de vedere al cuiva care le-a trăit, uşor nostalgic, uşor ironic?
C.M.: Da, uite eu i-am spus scenografului Daniel Răduţă că vreau să coloreze filmul aşa cum îşi aduce aminte. Cu Marius Panduru (operatorul) am vorbit la fel. Aşa am făcut noi filmul, din amintiri, iar scenariul ne-a dat cheia: un copil care-şi aduce aminte.

I.B.: Care a fost implicarea lui Martin Scorsese, creditat pe generic ca producător executiv?
C.M.: L-am cunoscut în 2002 la Cannes. Atunci i-a plăcut mult filmul meu "17 minute întîrziere" şi de atunci am păstrat legătura. N-am prea multe de spus despre asta. E o relaţie care a funcţionat foarte bine până acum, fără să o fac publică. Sigur că m-a ajutat şi acum, prin el l-am cunoscut pe Wim Wenders, cu care am şi început acest proiect. Faptul că ei sunt pe generic va atrage sper spectatori care altfel nu ar fi fost interesaţi de un film în limba română.

I.B.: Scenariul la Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii a luat şi un premiu la Festivalul Sundance, înfiinţat de Robert Redford.
C.M.: Da, mulţumită lor am prevândut filmul în Japonia. La ce piaţă este acolo sper că va face minim 1.000.000 de telespectatori(!).

I.B.: Ce părere ai că eşti la Cannes în "Un Certain Regard", secţiune câştigată anul trecut de Cristi Puiu?
C.M.: Mă bucur pentru filmul meu şi pentru cinematografia română. Confirmăm şi ne menţinem la un nivel foarte ridicat. Selecţia Oficială la Cannes nu e Cupa UEFA, e Liga Campionilor.