Aproape - Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii

Îmi amintesc că pusesem Queen (I Want to Break Free) şi dădusem cas-ul la maxim. Se-auzea pe toată strada, în timp ce Dinescu urla la TV că suntem liberi.

Dar nu despre asta e vorba.

E vorba despre filmul lui Mitulescu. Încă unul în care e vorba despre regim? Cam aşa ai putea gândi despre el înainte să-i dai play. Cam aşa gândeşti în primele 3 minute. După care realizezi că teleportarea care ţi se propune e mai rapidă ca în orice episod de Star Trek. Engage... şi eşti acolo: fiecare detaliu îţi trece prin amintire, stors de cele mai negre / plăcute / lacrimogene / frustrante sentimente despre atunci. Atmosfera e gri şi apăsată. Apăsată, nu apăsătoare. Oamenii vor să treacă Dunărea ca să scape, vecinii securişti fac presiuni până şi asupra legăturilor amoroase, profesorii se simt datori să ridice "norma" la rang de zeiţă, lumina se stinge (nimic special aici), sexul e o noţiune cam vagă, iar Ceauşescu e, în mod logic, răpus de praştia unui puşti care gândeşte de parcă şi-ar proiecta viitorul într-o lumină mai caldă.

Aici se sfârşeşte o lume pentru a lăsa locul alteia, ce va fi fost prea romantică şi prea prost înţeleasă.

E unul dintre cele mai bune filme româneşti. Nu-ţi dă senzaţia de genialitate regizorală sau a scenariului, dar îl simţi imediat aproape. Aproape de ceea ce ai fost, cândva.

P.S.: Dorotheea Petre face un rol memorabil. Nu-mi dau însă seama dacă pentru că e o (viitoare) mare actriţă sau pur şi simplu pentru că... aşa e ea, ca în film.

---

---