Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum mi-am petrecut după-amiaza de 5 octombrie - Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii


octombrie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am tras pe mine un tricou cu Vama Veche, nu m-am mai bărbierit că era târziu, mi-am vârât mobilu-ntr-un buzunar şi banii-n celălalt, şi la trei şi-un sfert am ieşit din bloc. Am traversat în fugă bulevardul prin staţia de metrou Gorjului, am prins un 336 şi l-am luat. Aveam trei staţii pân-la Lujerului, dar nu merita să dau un leu doar pentru atâta, aşa că am coborât la prima şi-am tăiat-o printre blocuri. Pe leagănele ruginite şi cam strâmbe, puradei şi alte mlădiţe îşi comparau playlist-urile din i-poduri. Era deja 15:20. Am pus de-un jogging mic, binecuvântându-l încă o dată în minte pe Tudor Chirilă pentru că-n seara de 8 august a.c., pe Yahoo messenger, m-a convins să mă las de fumat. Dar cum de-atunci nu-s nici două luni, după vreo trei minute îmi simţeam plămânii gata să plesnească precum un balon de ciungă, sau poate un montgolfier de chewing-gum plutind peste o stradă desenată de-un copil - aşa c-am continuat în marş vioi. Am trecut calea ferată a staţiei-fantomă Bucureşti-Cotroceni, apoi pe cea a tramvaiului 41, transformat în "metroul uşor" pe vremea când Băsescu era primar, şi am intrat în Movieplaza.

O lume de vis m-a învăluit. Bijuterii şi Rolexuri, Măici Preciste şi obeiuri, blănuri şi bikini îmi făceau cu ochiul din mai toate vitrinele. M-am avântat în sus pe cele scări rulante setate astfel încât să ocoleşti cât mai mult şi să consumi de două ori pe-atâta timp, şi am penetrat în Movieplex tocmai când orologiul bătea de trei şi jumătate. "La Mitulescu!" i-am gâfâit casieriţei, care mi-a clipit din ochi cu un zâmbet debusolat. "Ăăă, la ăla cu sfârşitul lumii!" am precizat, luându-mi adio de la încă 12 RON - cât mâncarea pe două zile, exclusiv ziarul şi dropsurile. Cu sentimentul că trecusem fraudulos frontiera spre o lume mai bună, m-am orientat spre sala nr. 5 şi mi-am instalat făptura într-un fotoliu de piele neagră, tocmai când începeau reclamele la Orange. Având astfel răgaz de meditaţie, am reflectat din nou la sinapsa pe care mi-a produs-o dintotdeauna titlul Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, amintindu-mi de celebra povestire science-fiction "Let's Go to Golgotha!" de Garry Kilworth, în care mulţi turişti ai timpului, amatori de vilegiaturi în diverse epoci istorice, aleg să viziteze Ierusalimul din 33 A.D. şi să asiste la Crucificare. Asemuitoare trenduri, doar în aparenţă diferite, continuă să se manifeste şi-n zilele noastre, pe varii meleaguri, inclusiv cel teatral-cinematografic - ca drept pildă moda "Let's Be Awed By...". Aşa a păţit-o în 1984 Glissando de Daneliuc, la fel a păţit, în 1990, De ce trag clopotele, Mitică?, de Frânghie... ăsta, Pintilie, monşer, mai apoi spectacolele lui Hausvater, textele lui Dan Brown etc. etc... - şi, din câte se pare, proaspătul film al lui Cătălin Mitulescu, mai sus nominalizat.

Păi dac-aşa-i moda, "Hai să cădem pe coada fracului în faţa filmului lui Mitulescu!" - doar nu suntem noi mai proşti ca alţii!

Filmul e foarte frumos. Începe foarte urât. Oameni posomorâţi, haine mohorâte, atmosferă sumbră, apăsătoare, poze celebre cu Ceauşescu, într-o atmosferă festivistă... şi deodată, celebrul portret "în două urechi" al lui Nea Nicu... arătând altfel! Schimonosit, semi-caricatural! Semn că "ceva" nu e-n regulă! Şi-ntr-adevăr, nu e! Băieţelul de vreo nouă ani din centrul secvenţei este ales cu mare pompă pentru ca însuşi Cârmaciul să-i dăruiască o roată de caşcaval... moment în care înţelegem că, precum Fellini în Otto e mezzo, Mitulescu a ales să ne capteze în universul filmului său prin portiţa onirică.

(Precum Fellini, precum Buñuel adesea, precum Tarkovski pe alocuri, precum Daneliuc pe multe locuri... Dar nu-i nimic. Visul rămâne întotdeauna un vestibul inepuizabil!)

Dar nu numai la vis recurge Mitulescu, spre a contura un portret în tuşe gros-bizare, ca un fel de mixaj fov-expresionist cinematografic, al lumii de coşmar din ultimul an al comunismului românesc. Mulţi alţi autori, mai cu seamă în film şi teatru, au ales de-a lungul vremurilor metoda microcosmului în care regăsim universul macro, iar tânărul nostru cineast o abordează şi el, cu curajul vârstei sale fragede. Finalul Epocii de Aur e zugrăvit / coşcovit pe traseul unei străduţe din mahala, populate de câteva personaje oscilând între arhetipal şi straniu... Familiile ulicioarei gravitează în jurul uneia singure, la rândul ei concentrate spre cei doi copii ai săi: liceana Eva şi fratele ei mai mic, Lalalilu (ce s-ar fi vrut, oarecum, eroina şi povestitorul).

Simetria astfel creată este atât de perfectă, încât aproape nu mai contează că îi lipseşte cu desăvârşire orice motivaţie. În jurul personajelor noastre se întâmplă multe... şi nimic. Filmul abundă în incidente finalizate, cu religiozitate, în coadă (sau, ca să fim în ton, tacâmuri) de peşte. Visul expresiv şi inspirat de la început (practic, cam singurul moment de cinema al întregii pelicule), se fâsâie scurt - şi nu mai are decât un mic ecou în felia de caşcaval pe care familia şi-o plimbă dintr-o farfurie în alta, la micul dejun. Spargerea bustului sună (şi la propriu, şi la figurat) a semnal declanşator al intrigii - şi nu declanşează nimic. Protagonista (că eroină n-o putem numi) se încăpăţânează fără nici un motiv să-şi sfideze profesorii (culmea, oameni cumsecade în fond, dincolo de aerele lor de politruci troglodiţi), şi apământează într-o şcoală profesională unde (O, ce surpriză!), directorul e un mameluc (Florin Zamfirescu şi reţeta doctorului Ardelean din ...Lăzărescu), elevii sunt obsedaţi sexual (unde-s sporgersi lui Nae Caranfil de altă dată...?), la careu se stă ca-ntr-un fel de închisoare plină de caterincă (şi se bâţâie exact ca la înviorarea din finalul lui Glissando), şi doar proful de muzică mai mişcă oarece, atât umaniceşte cât şi actoriceşte (o a doua recuperare, în tot atâţia ani, a excelentului Vali Popescu, un actor pe care ai noştri au fost prea ocupaţi ca să-l mai observe, de prin anii optzeci încoace).

Şi aşa mai departe: fantezia cu submarinul; vecinul securist - numit, nici mai mult, nici mai puţin decât... Ceauşică! în pana mea de treabă!; fuga peste Dunăre; Revoluţia... practic de fiecare dată îţi zici: "Hai că-ncepe...! - şi nu mai începe! Astfel încât, în final, nu prea are ce să se termine. Se duce-un feribot frumos, undeva pe-o mare albastră, în asfinţit. Şi the end.

Desigur, Cătălin Mitulescu nu-i tocmai tâmpit - e clar că a vrut ceva cu acest scenariu (semnat împreună cu Andreea Vălean şi publicat de Editura LiterNet) - dar, din motive pasă-mi-te încă neştiute, povestirea cinematografică e pierdută în ceaţă încă de la primele secvenţe, şi pierdută rămâne cu deplină consecvenţă. Ce anume vor personajele? Nimic, decât un fel de generică "libertate" (să fugim la sârbi, să-l omorâm pe Ceauşescu, s-avem ce mânca şi ce-mbrăca) - în rest, nici o motivaţie reală, nici un scop măcar formulat, dacă nu şi definit, că de suprateme stanislavskiene, ce să mai vorbim? Ce fac personajele? Păi, una, alta... Ce se întâmplă cu ele? Tot felul de fleacuri. Tot felul de secvencioare înşirate din topor, fără să contureze nici măcar o ţâră de story. Iar story-ul nu există nici pe planul afectelor (cum s-ar fi putut - vezi filmele lui Resnais), nici în cel psihologic (vezi Daneliuc în perioada bună, înainte de '89), nici altundeva. Tot scenariul nu e decât un mă dusei şi mă-ntorsei (sau, în cazul Evei, nu mă mai întorsei).

Poate că toată această însăilătură porneşte, în fond, de la un mare cusur al autorilor ei - lipsa totală de autentică inventivitate. Căci ce, păcatele mele, ce ne spune nou acest film despre finele Iepocii, şi în ce fel nou o spune? Aceeaşi viziune incoerent coşmarescă am întâlnit-o şi în Timp liber de Vali Drăguşanu, şi în elemente sau straturi ale filmelor lui Piţa, Daneliuc şi Pintilie. Iar marile nenorociri ale vremii sunt şi ele binecunoscute - chiar şi pentru cei ce nu le-au fost martori: că nu era mâncare (evident, felia aia de caşcaval trebuie să se plimbe ostentativ prin cadru!), că nu era lumină (desigur, curentul se-ntrerupe de vreo trei ori, şi de fiecare dată cu comentarii apăsate!), că securitatea (tot de vreo trei ori apare fix acelaşi echipaj care descinde, percheziţionează stereotip, arestează şi pleacă), că şcoala, că una alta... Aceleaşi şi aceleaşi obsesii, cu forţarea aceloraşi pedale şi încropirea aceloraşi poncife "creatoare". La materia inventivitate, ingeniozitate, fantezie, creaţie, domnul Mitulescu e invitat să se prezinte în toamnă.

Cum spuneam, prin acţia persoanelor din film (s-ar fi putut numi chiar personaje, dacă aveau măcar olecuţă mai multă consistenţă), palpită oarece pulsiuni, de unde şi supoziţia că autorii credeau, într-adevăr, că urmăresc ceva cu ele. Eva îşi trăieşte din plin adolescenţa, frământată între oscilaţii sexuale, crize de conştiinţă, drag de frăţior şi dor de ducă, nu o dată făcând să vibreze şi decorul, şi ecranul. Aici, se cuvine să lăsăm orice ironie la o parte şi să-i dăm cezarinei ceea ce-i aparţine: Dorotheea Petre, cu strania ei lipsă de frumuseţe care însă n-o face neatrăgătoare, reuşeşte să stăpânească admirabil mijloacele de expresie dramatică, mai ales în momentele de tăcere: priviri cu adevărat proiectate undeva într-o lume interioară, un zâmbet cald, un joc de scenă discret, sobru, dar bogat în nuanţe şi detalii; totul, până deschide gura - căci, din acel moment, falsitatea stridentă a replicilor o trage brutal şi nedrept undeva spre Violeta Andrei cea din filmele lui Saizescu de antărţ.

Şi mai scandalos este ratat personajul de maxim potenţial Lalalilu, pentru care se comisese chiar şi incredibilul tour de force al găsirii unui puşti capabil să dea bine (şi să facă şi mai bine) în faţa aparatului de filmat! Păi ducă-se toţi Năicii şi alte marionete care-au spammat ani de-a rândul trackurile bostanian-naghice ale filmului românesc, că acest Timotei Duma cu sclipiri léaudiene avea-n el destul detergent ca să ne spele de toate păcatele - păcat doar că, pân-la urmă, finalmente şi-n ultimă instanţă, de personajul lui se-alege praful. Căci bietul puşti se pierde-n poveste la tot pasul, uitat pe drum şi iar recuperat, şi tot aşa, cam ca fetiţa din Căinţa lui Abuladze sau băieţelul din Prietenul meu, Ivan Lapşin, de Alexei Gherman (alţi doi copii care se voiau martorii tăcuţi ai unor drame, dar nu reuşeau să fie decât elemente de recuzită - şi nu din vina lor!). Personajul nostru e plasat în cele mai imposibile situaţii - sub aspect psihologic în primul rând - şi pus să aibă cele mai atipice reacţii, rezolvate prin cele mai false replici, în care sărmanul interpret e funciarmente incapabil să creadă. Rezultatul este exploziv-grotesc: un personaj infantil de autentic potenţial, în interpretarea unui actor copil de mare farmec şi spontaneitate, se comportă şi vorbeşte aproape tot filmul ca un oligofren dislexic care-şi caută cuvintele printre gânduri şi viceversa. Bravos, Mitulescule, - da' cu puştiu' ce-ai avut?

Pe aceiaşi parametri, filmul se răstoarnă ca o vacă pe două picioare (ambele-n aceeaşi parte), căci şpilul ar fi fost ca Lalalilu să fie de fapt "raisonneur"-ul, mă-nţelegi, comentatorele, ochiul lucid şi nemilos, candid şi penetrant, prin care radiografiem toată acea lume. Şi nu e. Nu numai raisonneur, dar nici măcar personaj central nu e - se pierde pe lângă soră-sa, care-i ia faţa tot timpul. Din nou, inabilitate regizorală în lucrul cu actorii.

Tot în căprăria actorilor mai remarcăm câteva ciudăţenii. Mircea Diaconu, într-un rol care nu justifica prin nimic recursul la un actor cu mijloacele şi de statura lui. Jean Constantin, şarmantul nostru pseudo-ţigan bufon de odinioară, scos acum de la naftalină absolut degeaba, printre vecini. Grigore Gonţa, prea puţin folosit în cinema de-a lungul anilor, iar acum lăbărţat inexpresiv în ostentativ-găunosul "Ceauşică". Sau Coţi Praida, cam singurul dintre "bătrâni" căruia i se oferă o partitură cât de cât mai cărnoasă.

Şi, în fond, cam aceştia sunt factorii care salvează faţa filmului: aportul acestor câţiva veterani (în cel mai bun sens al cuvântului), laolaltă cu montajul cursiv şi discret-dramatic al Cristinei Ionescu (o singură lipsă de racord pe mişcare, gravă, dar să zicem că s-a văzut şi la case mai mari), şi mai ales imaginea lui Marius Panduru, de o plastică subtilă, în clar-obscururi dozate atent, reuşind să acopere poate mai bine decât în orice alt film românesc cenuşiul sumbru, cromatica moartă, starea plumburie a acelor ani (cum cred că doar în Trahir al lui Mihăileanu am mai văzut). Toate, rezultând din păcate într-o compoziţie cât se poate de falsă în raport cu realitatea pe care o descrie: filmul ratează starea de ceauşism şi de ani optzeci, şi ca atare îşi pierde orice motivaţie, eşuând într-o înciocălare de micuţe ciudăţenii căznite.

Mă refeream mai sus la Căinţa - iar paralela ar putea genera o discuţie interesantă (măcar în ceea ce priveşte "modurile de a greşi": a greşi inteligent sau naiv? Interesant sau anost? Eficient sau futil?). Ca să ne rezumăm, deocamdată, doar la strictul esenţial, se cuvine să spunem că dacă, în Căinţa, fantezia lui Abuladze îşi lua zborul ca lava unui vulcan, bombardându-ne pe toţi cu bolovanii cât casa ai sensurilor, aici creativitatea regizorului planează, din păcate, întru totul la fel de firav ca... of... ca un balon de chewing gum... care nici nu există decât în visul unui copil... Dintr-un film. De Mitulescu.

(5 octombrie, h. 19:30-21:18, Bucureşti, România)




Sageata Vezi trailerul acestui film:




 Toate articolele despre Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Ziua 4, 8 mai 2016, la Institutul Italian de Cultură - Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii la Festivalul Filmului European, 2016, Comunicat de presă
 10 ani cu filmul românesc. Episodul 6 - Anul 2006, Iulia Blaga
 Aproape - Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Eduard Ţone
 Cum ne-am petrecut sfîrşitul lumii - Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, Iulia Blaga
 Cum ne-a petrecut lumea sfîrşitul - Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, Cătălin Tolontan
 Toate articolele despre Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer