aprilie 2024
Articole diverse
Am revăzut, la un interval de câțiva ani, documentarul BBC, din 1995, The Death of Yugoslavia, bazat pe interviuri ale marilor șefi de operațiuni, înainte de a fi deferiți justiției internaționale de la Haga. Nici nu știau ei ce îi aștepta (pasaje din acele interviuri au fost folosite în actele lor de acuzare). Dacă ar fi știut, nu ar fi fost atât de cooperanți și de imprudenți, adeseori devoalându-se reciproc, într-un mod aproape comic (e un agitator anume, Šešelj, care trâmbițează adevărul cu o impunitate de Vadim, ucigașă pentru un Milošević încă precaut). Documentarul se încheie cu acordul de la Dayton, semnat la finalul lui 1995. Războaiele interetnice aveau să se continue în Kosovo (1998-1999) și în Macedonia de Nord (2001).

Această revedere mi-a lăsat o senzație mâloasă, de câine reîntors la propria vomă.

La prima vizionare, înregistrasem evenimentele. Acum, portretele.
Am reținut amănuntul - scăpat din vedere, atunci - al unor naționaliști reveniți în țară după 1989, pentru a intra în anturajele capilor Milošević și Tuđman, încă de când aceștia își împărțeau boierește Bosnia (se întâmpla în 1991), chiar dacă se războiau pe frontul Dubrovnikului - și, ulterior, al Vukovarului - după modelul Hitler-Stalin, doar că fără miniștri de externe, ci prin propria persoană.
Și ce persoane...
Toate persoanele din documentarul de aproape 5 ore sunt niște brute. Semnul lor distinctiv este primitivismul.

Am reținut esențialul: mișcările naționaliste (sprijinite de - și din - diaspora) au reînviat după căderea comunismului, semn că măcar la atât era bun și socialismul, dacă nu chiar dictatura personală titoistă: să împiedice genocidul interetnic, în numele unei ideologii internaționaliste, în teorie egalitară. Mișcarea croată, dintotdeauna secesionistă, livrase terorism internațional încă din anii '70. Momentul prielnic repoziționării a venit, diversiunile au fost create, iar Croația a știut de unde să se aprovizioneze cu arme vestice, în 1991. E drept, același secenionism era urmărit și de sârbi, doar că vinovăția secesionismului lor se voia atribuită altora, în așa fel încât ei să își poată justifica revizionismul teritorial. Aveau un dublu scop. Sârbii își mascau intenția secesionistă sub retorici fals iugoslave, ascuțindu-și în ascuns armele armatei federale, în scop propriu.

Croații nu îi puteau suporta pe frații lor slavi, ortodocși. Nu că ar fi fost ceva de suportat la fanatismul lor, doar că era vorba de mai mult - și de mai demult - și, în plus, era vorba de puterea pe care ambele triburi și-o disputau. Sârbii naționaliști erau regaliști și fundamentaliști religioși, împotrivindu-se mai degrabă stângii comuniste decât ideii de Iugoslavia, pe care ei o acceptau doar monarhistă și dominată de grupul lor etnic, repugnant croaților catolici, la fel de dornici de auto-guvernare. Atât ustașii croați, cât și cetnicii sârbi au activat constant în diaspora, ca grupuri teroriste, cu agende comune doar în ceea ce privea comunismul. S-au repatriat după '89, când căderea blocului comunist le-a permis să acționeze. Fervoarea naționalistă de tip fascistoid o insuflaseră de la distanță, încă dinainte, după moartea lui Tito - inamicul ideologic comun, dar respectat în vest și susținut în interiorul iugoslav. În 1987, sârbii deja găsiseră la Belgrad intelectuali bine plătiți, de tipul Purec, Lavric, Traian Ungureanu, Neamțu, puși să redacteze un Memorandum prin care să dea o formă academică fascismului sârbesc.

Cu liderii a fost simplu: s-au căutat niște caricaturi cu minte cât mai puțină. S-au găsit niște proști fuduli de primă clasă. Miloševići semăna cu personajul Bran, interpretat de Oliver Hardy. Marțafoiul Radovan Karađić semăna cu o sperietoare de ciori bătută de vânturi și ploi. S-au găsit niște cizme cu educație de cazarmă, necesari intimidării și bullying-ului militar. Pe vremea când era mare "erou", Mladić își bătea joc de comunitatea internațională sărită în ajutor, atacând trupe ONU și luând ostatici din rândurile acestora. Negociatorul eliberării acestor soldați ONU face referire la suprarealismul situației în care s-a văzut pus, atunci. Detaliile bătăii de joc venită din partea acestei drujbe militare, care confunda realitatea criminală cu platoul de filmare a comediilor americane de prost gust, de tip Police Academy, sunt halucinante: Mladić bombarda trupele ONU în chiar timpul negocierii de eliberare a ostaticilor ONU, șeful Karađić cerându-i să oprească atacul iar Mladić plusând și mințind că atacul avea alte obiective "militare" (de fapt, civile), semn al raportului real de forțe: militarul făcea ce voiau mușchii lui iar presupusul șef al presupusei republici presupus independente îl tolera, de dragul poziției fruntașe, cu care să se vadă pe un ecran (mai cunoaștem cazuri, mai ales azi, când ecranele s-au înmulțit).

Acel naționalism era drapat în steaguri și însoțit de cântări popești sau scârțâieli de guzlă, în timp ce civilii erau uciși iar femeile bosniace erau violate în masă (și, pentru distracția trupelor veșnic bete, în grup). Liderul sârbilor juca șah cu propriul mercenar, pe acorduri turbofolk (manele sârbești).

Imaginile înecate în slinul post-socialist sunt dureroase, amintind de o epocă sărăntoacă și marginală (era vremea unor mari incertitudini și lipsuri materiale, și în România). Pe atunci, lupta era pentru supraviețuire, nu pentru distracții. Din păcate, o câștigau aventurierii cu inițiativă mercenară, sub raport economic, cu nimic diferită, prin scopul individual, de mercenariatul militar, pus în slujba proiectului naționalist (altă formulă individuală, în sine). Cum, între timp, totul s-a vândut și privatizat, iar reglementările economice nu mai permit același spațiu legal de manevră, spiritul de aventură s-a mutat în politică, pe acordurile aceleiași partituri naționaliste, urmărind tot scopuri individuale.

Valul naționalist care a pândit România în aceiași ani ulteriori căderii comunismului, în care Funar a sfârșit în ridicol iar Vadim a fost finalmente concediat, își face loc astăzi, la mai bine de 30 de ani distanță. Naționaliștii români vor și ei job, după modelul balcanic de succes. Cum slujba la stat a recuperat terenul, temporar pierdut în competiția cu cea capitalistă, acum și fără garanțiile meritocratice obligatorii în epoca socialistă, naționalistul se vrea șef de stat și de unitate administrativ-teritorială. Importantă e incompetența, cât mai mare, rolul conducătorului fiind oricum de păduche ieșit în frunte. Liderul e chemat să agite situația, să smulgă lacrimi, să înalțe cât mai multe inimi, să fie populist și să vorbească infinit și cât mai găunos. Liderul există doar pentru a fi adulat, nu pentru a rezolva probleme.

Chiar dacă în cele din urmă va eșua, curentul creat în acest scop (de buzunar propriu) va lăsa urme adânci în societate. Însemnele naționale (steag, imn, figuri istorice) sunt josnic instrumentalizate de orice veleitar, galeriile de voievozi sunt răstignite pe mari afișe electorale, fundamentalismul pravoslavnic se impune cu insistență, discursul vindicativ incită la ură, se schimbă weltanschauungul, ethosul, populația se rinocerizează.

S-a umplut țara de biserici urâte și cruci cu estetică de mușama, a căror intenție e mărturisitoare doar prin dimensiuni. Spațiile laice primesc însemne religioase - în plus, unele de aceeași factură estetică, de talcioc. Afișele despre vizitele preoțești la domiciliu se întind pe toate gardurile. Au loc mic dejunuri politice, cu substrat religios, în chiar Parlamentul României. Blocul Național (sic!) se întrunește la Brașov, cu participarea ultrașilor sârbi și binecuvântarea unei sutane, oferind ca suveniruri steaguri tricolore cu figura legionarului Codreanu. Sunt făcute filme de pretinsă factură istorică, de reală propagandă religioasă (Ecce homo, Brâncoveanu), jalnice sub raport tehnic, artistic și de casting. Se cultivă retorici interbelice nostalgice, cu Mițe Bicicliste îndoielnice nu doar sub raport estetic, ci și sub cel al finanțării. Adunările profesionale ale breslelor profesionale se transformă în ceremonii patriotice, marcate de intonări ale imnului de stat, de la care nu lipsesc steaguri tricolore și harta României Mari - doar discernământul și împotrivirea publică la manipulare sunt zero.

Din acest motiv, al marelui avertisment pe care spațiul ex-iugoslav, învecinat, îl aduce pentru tot ce înseamnă fanatism naționalist, fundamentalism religios și kitsch monstruos, documentarul BBC din 1995 își păstrează actualitatea, devenind mai urgent decât oricând, în România. Este accesibil pe Youtube, inclusiv cu subtitrări în engleză.






0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus