august 2023
După o perioadă mai aglomerată, am revenit în forță, nu pentru că am avut energia de a viziona ultimele filme apărute, ci pentru că mi-am dat seama că atunci când vine vorba de scris, cel puțin în ceea ce mă privește, îmi place să primesc un impuls. Am conștientizat recent faptul că prefer să mă uit la filme în funcție de stare, de interese de moment și că Letterboxd-ul meu este clar delimitat pe categorii și intervale de timp. Acestea fiind spuse, acest text este primul din seria Obsesia momentului.

Nu aș ști să spun cu exactitate ce anume mi-a stârnit această curiozitate sau de unde și de ce, însă în ultima perioadă am văzut cel puțin 30 de filme din subgenul natural horror. Până acum, n-aș fi zis că e zona mea favorită de horror, însă fiecare moment cu filmul lui.

Ca o notă generală, informativă, subgenul natural horror cuprinde filme care se concentrează în jurul dezastrelor naturale, animale sau plante scăpate de sub control, natura răzvrătită împotriva omului (deși mai degrabă dinamica este invers). Comparativ cu alte ramuri ale genului horror, aceasta are avantajul sau dezavantajul de a avea un ton extrem de credibil, tocmai pentru că se bazează pe elemente pe care le întâlnim, mai mult sau mai puțin, la fiecare colț de stradă, sau despre care cel puțin am auzit la un moment dat la știri. Și în acest caz, direcțiile se împart și există filme bazate pe evenimente reale, altele care le stilizează puțin sau altele exagerat (a se vedea Rats: Night of Terror, 1984), însă toate pornesc de la o premisă cât se poate de valabilă: omul nu este victima naturii dezlănțuite, ci este victima propriului braț distructiv.

Dintre cele pe care le-am văzut, trei mi-au plăcut foarte mult, dar ca impresie generală, sunt o categorie de filme intense, neliniștitoare și surprinzătoare, ale căror acțiuni vin încărcate de multiple problematici ecologice, sociale.

Burning Bright (2010, regia Carlos Brooks)

Este un film foarte simplu și clar ca și structură, ușor de urmărit în prima jumătate, apoi este destul de greu să nu te surprinzi încordat până la final. Spune povestea unei tinere femei, care rămâne blocată în casă cu un tigru în timpul unui uragan. Pe lângă propria supraviețuire și confruntare cu deciziile sale, fata trebuie să îi poarte de grijă și fratelui său bolnav. Filmul, în aparență minimalist, îmbină surprinzător factorii exteriori / naturali cu intențiile umane ostile și reușește să coaguleze o serie de problematici care, în aparență, nu au legătură cu acțiunea principală - însă au.

Ca un înveliș care încapsulează (la propriu și la figurat) întregul univers cinematic, sunetul și imaginea sunt extrem de bine gândite, cu o serie de POV-uri și mișcări de cameră care aerisesc foarte eficient filmul ca întreg și te lasă, pe rând, să fii atât vânătorul flămând, cât și vânatul în suflarea morții. Modalitatea de filmare, adesea super close-up sau prin restricționarea capacității obiectivului de a surprinde întreg spațiul, generează disconfort și captivitate - relevant ca experiență și recunoaștere.

Pornind de la alt subgen drag mie, home invasion, Burning Bright schimbă simbolistica spațiului intim, sigur și îl transformă într-o cușcă în care orice mișcare pare una greșită și în care iese la suprafață faptul că încrederea și așteptarea sunt doar aparente. Indiferent cât timp petrecem în casa morții, scenariul ne scoate în evidență faptul că fiara sălbatică a fost înfometată de un om și pericolul, de fapt, a fost generat tot de acesta.


Cujo (1983, regia Lewis Teague, după un roman de Stephen King)

Mi-a fost frică de câini de când mă știu, dar aleg conștient să mă uit la astfel de filme - psihanaliză! Dacă nu aș fi știut din prima ce caut, probabil m-ar fi surprins să aflu că filmul este despre un câine turbat, cel puțin din prima jumătate a filmului. Și în final, mi-a plăcut asta. Mi s-a părut o alegere inspirată din punct de vedere narativ. Partea de început este despre dinamici familiale, certuri sau despărțiri și ici-colo un Saint Bernard posac a cărui rană se agravează în fundal. Se știe de la început că acesta a fost mușcat de un liliac în goana după un iepure, însă se întâmplă atât de multe, încât uiți. Pare că e ceva nepotrivit, însă nu este. După ce se epuizează toate conflictele umane, câinele devine agresiv și conduce filmul - lucru care mi se pare inteligent din punct de vedere narativ.

În a doua jumătate, câinele își apără teritoriul pustiu al uciderilor, așteptând ca mama și copilul să iasă din mașină. Aici pericolul e peste tot și personajele sunt nevoite să își construiască spațiul sigur (care nu va fi mereu atât de sigur). Mașina primește o simbolistică interesantă în Cujo, fiind exponentul deplasării deliberate între siguranță și pericol, rămânând în incapacitate de mișcare - superbă mișcarea circulară steadicam din mașină, sugestivă pentru personajele care nu mai sunt fizic în stare să exprime ce au în interior, hipnotic!

Deși în acest caz este mult mai subtil ca în alte filme, și aici se comunică ceva important: nimeni nu ia măsuri medicale pentru Cujo. Dacă merg mai departe, este vorba chiar de o întreagă discuție despre responsabilitate și modalitatea în care sunt tratate animalele de companie, despre neglijență, ignoranță și o modalitate josnică de raportare la animale în general, neînțelegerea libertății și lipsa de informare.


Frozen (2010, regia Adam Green)

A se nota faptul că Frozen ocupă poziția specială și că în următoarele săptămâni mă voi gândi insistent la el. Nu aș zice neapărat că este un creature feature, însă este un film extrem de puternic. Îmi amintește puțin de Gerry (2002) al lui Gus Van Sant. E genul de film pe care îl vezi, apoi stai cinci minute și începi să cauți films similar to..., nimic nu mai pare suficient de bun pentru a-ți crea aceeași stare și rămâi o bună perioadă pe loc.

Pornește de la o idee simplă: trei tineri rămân blocați pe un telescaun, pârtia se închide cinci zile, înălțime mare, frig și lupi. Remarcabile sunt personajele și relațiile dintre ele - complexe în substrat, dar tipice în aparență și toate forțele exterioare se mulează perfect pe acestea. Se resimte ca și cum forțele neprielnice lucrau alternativ pentru a distruge și pentru a construi. Nu am mai văzut de mult un film care să mă facă să uit că sunt studentă în domeniu și că sunt perfect conștientă de ce înseamnă și presupune un film. Am văzut creditele de final și am căutat pe net fiecare actor, să mă asigur că e bine, sănătos. Naiv, dar da. Aici am ajuns cu Frozen. Toți sunt bine.

Deși sunt mare amatoare de tot ce înseamnă visual effects, gore, splatter și așa mai departe, în cazul de față s-a comunicat ce trebuie prin alegerile potrivite de tipul urmelor, încercarea disperată de a bloca accesul privirii și sunete bine trase și așezate.

Și aici, cum am expus și până acum, catastrofa e cauzată de o banală neînțelegere umană, fără să fie posibil să se arunce vina pe haita de lupi peste căminul căreia s-a construit pârtia. Ce îmi place să văd și ce consider cu adevărat real e faptul că în astfel de filme, e destul de greu să dai vina pe cineva sau ceva. Și nu cred nici măcar că despre asta ar fi vorba. Indiferent de factorii care conduc acțiunea devastatoare, toate se întâmplă din cauza unor mici detalii care ar putea fi evitate atât de ușor în teorie, dar fără de care nu am putea ajunge vreodată la înțelegere.

Îmi e dificil să scriu punctual ce m-a frapat, pentru că n-aș vrea să analizez prea mult în această serie, ci doar să recomand, să stârnesc curiozitate - deci încep metaforele. E un film care te face să gândești și să îți pui întrebări, în care se desenează în zăpadă așteptarea morții, în care se pune o problemă extrem de importantă: ce faci și ce spui atunci când știi că vei muri? E interesant cum ne gândim la asta doar în situații de criză și trăim până atunci ca și cum am fi nemuritori.


0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus