În momentul în care pe TV au apărut seriale care curg pe mai multe "ramuri" din lumea imaginată de George Lucas, cronicarul de film Iulia Blaga rememorează prima întâlnire cu Războiul stelelor / Star Wars: Episode IV - A New Hope (1977) și descoperă din datele prezentului modul în care i-a ordonat destinul. Filmul lui George Lucas nu a fost doar o gură de aer pentru copiii din comunism, ci multora dintre ei le-a schimbat paradigma interioară.
Zilele trecute am reascultat pe YouTube Orchestra Națională Simfonică Daneză interpretând muzica lui John Williams din Războiul stelelor, iar primul comentariu de sub acest video cu peste 24.000 de like-uri era acesta: Îmi amintesc că eram într-o sală plină de oameni, în 1977, și curgea genericul de final. Nimeni nu s-a ridicat să plece. Nimeni nu dorea ca filmul să se termine. Alți oameni au adăugat că au pățit la fel, că a doua zi s-au dus din nou la cinema, că filmul le-a schimbat viața șamd. Mi s-a făcut dor de film și, deși l-am văzut de atâtea ori, l-am mai văzut o dată. Muzica lui John Williams crește adrenalina în toți cei care îl știu de mici.
M-am gândit să scriu ceva despre Războiul stelelor și pentru că există fani care nu știu dacă filmul a fost dat color în România, dacă a fost cenzurat sau dacă chiar se speriau copiii de Darth Vader, cum întreba cineva pe Softpedia.
Filmul văzut în cinematograful "Pacea" din Sibiu
Filmul nu a ajuns imediat în săli, ci prin 1983-84 (zice fratele meu, care are o memorie mai bună ca mine). Eram oricum mici și am mers de câteva ori să-l vedem, cu copiii de pe stradă sau fără.
Nu uit cum ne înființam dimineața la prima oră la cinematograful Pacea din Sibiu și stăteam la o coadă interminabilă să luăm bilete pentru după-masă, rugându-ne să mai prindem. Nu uit creionul chimic cu care vânzătoarea ne scria rândul și locul pe bilete, și nici cum verificam de mai multe ori dacă n-am pierdut biletul. Când îmi amintesc lucrurile astea, îmi revine fibrilația cu care așteptam genericul de început și cu care terminam filmul, și pe care n-am mai simțit-o de atunci încoace la cinema.
Amintirile de care ținem în mizeria acelor ani
După 1990, când cinematograful Pacea s-a transformat în centru comercial, am refuzat să mai intru ca să-l păstrez în minte așa cum îl știam. Și da, filmul era color, revăzându-l mai târziu nu mi s-a părut să fi fost cenzurat și nici nu ne speriam de Darth Vader.
La vreo doi ani după asta am repetat euforia cu Imperiul contraatacă, dar Întoarcerea lui Jedi s-a dat doar la Casa de Cultură a Sindicatelor, pe video, și nu m-am mai dus pentru că auzisem că se fuma și asta pentru mine echivala cu a intra într-o crâșmă. L-am văzut mai târziu, cred că la cineva pe video. Filmele ulterioare din serie m-au lăsat tot mai rece.
Războiul stelelor a fost unul dintre primele filme văzute într-un cinematograf și, categoric, el m-a făcut să iubesc definitiv cinemaul. Atunci am hotărât să mă fac actriță și nu mi-a trecut decât în liceu, când am înțeles că n-am talent și mi-am zis să scriu măcar despre filme.
Fiecare are amintirile lui și ține cu dinții de ele pentru că în mizeria anilor '80, filmul acesta a ajutat acei copii mai mult decât ar putea ei crede.
O generație de pionieri deturnată de un film care nu părea subversiv
De atunci încoace, "decrețelul" care eram și care recita poezii patriotice la serbare a știut clar nu doar că există vehicule pe pernă de aer (hovercraft), dar și că Forța e ceva real, că poți simți lucrurile și că poți vindeca oamenii punând mâna. Într-o perioadă când meditația transcendentală, care a activat din 1977 până în 1981, când a fost oprită) nu era cunoscută decât de o foarte mică zonă a elitei intelectuale, nicidecum de copii, Războiul stelelor a lucrat mai subversiv decât și-ar fi putut imagina cenzura.
A deschis o generație întreagă de pionieri spre o metafizică și o zonă de interioritate care au ajutat-o să crească sub capacul de fontă.
Nu a fost doar o gură de aer în plină dictatură (mai ușor ne imaginam vehicule pe pernă de aer decât că vom scăpa de Ceaușescu), ci pentru unii chiar o schimbare de paradigmă interioară.
Să-ți asculți inima
Nu realizăm cât de important e pentru un copil - mai ales în plină dictatură, când i se băga ideologie pe gât și nu-și dădea seama -, să afle că ceea ce simte e important și că trebuie să-și asculte intuiția. Nu știam la 10-12 ani ce e aia intuiție, dar când Obi-Wan îi spune lui Luke să aibă încredere în ceea ce simte, simțeam că o spune și pentru mine. Atunci am învățat că ce spune inima e mai important decât ce spune mintea, iar în timp mi-am dat seama că intuiția se dezvoltă doar ascultând-o. Sunt sigură că și în alți copii a rodit sămânța.
Când am fost suficient de mare să înțeleg că filmul lui George Lucas e un potpuriu de influențe spirituale diverse, livrate într-un sci-fi de divertisment, nu l-am iubit mai puțin.
Nu știu, sincer, cum ar fi arătat viața mea fără Războiul stelelor. Nu doar că m-a orientat spre cinema, dar m-a lăsat cu fascinația zborului și mulți ani mai târziu mi-am luat licența de pilot aeronave ultraușoare, iar când am închis definitiv zborul am descoperit întâmplător Reiki-ul, despre care habar n-aveam nici că poate da senzația de plutire, nici că seamănă cu Forța din film.
O nouă speranță
De-abia revăzând acum filmul am sesizat că Obi-Wan Kenobi definește Forța ca pe "un câmp de energie creat de toate ființele, care ne înconjoară, ne pătrunde și ține galaxia la un loc".
Cinemaul e mult mai mult decât divertisment
Cam asta spune și Reiki: că totul în jur e energie și că o poți canaliza pentru a face bine nu doar prin mâini, ci și la distanță. Oricum, când după prima inițiere am "reparat" o lampă, chiar că m-am simțit ca în Războiul stelelor (!). Am simțit atunci că am închis o buclă. Aveam, în sfârșit, confirmarea că ceea ce aflasem la 10 sau 12 ani e cât se poate de real. Poate vi se pare o copilărie, dar vă rog să mă credeți că e ceva foarte serios.
Înaintând în viață, lucrurile încep să se așeze și decrețelul anilor '80 ajunge uneori față în față cu cea care sunt azi și atunci îmi dau seama că există o logică sau un fel de tipar care ne ține viețile la un loc, și că cinemaul e mult mai mult decât divertisment sau un ingredient în maioneză.
În spatele scenelor
Mă mai gândesc și la responsabilitatea pe care o are un cineast, când filmele pot influența atâtea destine la început de drum, dar și la faptul că orice scriem, spunem sau facem, oricât de mărunt, reverberează în viețile celorlalți. Până la urmă, totul se rezumă la acea tapiserie foarte strânsă în care totul se leagă și care ajunge poate să capete un sens complet doar când plecăm spre alte galaxii "far, far away" sau unde ne-om duce.
Până atunci rămâne surpriza descoperirii că nu ne îndepărtăm prea mult de copiii care am fost. Rămânem în aceeași ogradă și vedem, cum ne pricepem mai bine, fiecare de pomișorul lui.
Aici e afișul cu care Războiul stelelor a intrat în cinematografele românești în anii '80. Iar aici e trailerul lansat în sălile din S.U.A., în 1976: