Scurtmetraje la Premiile Gopo, 2024, 4 din 6 luate la rând

Nu sunt sigură ce tip de cinefil ești și cum ar trebui să te abordez. Indiferent cine ești, voiam doar să-ți împărtășesc câteva gânduri despre primele patru scurtmetraje care concurează la Premiile Gopo, 2024 (zic primele, pentru că va mai urma un articol cu ultimele două). Ceea ce a început ca un singur articol se va încheia ca două, amuzant, nu-i așa? Nu sunt filme ale unui anumit autor și în mare parte prezintă artiști noi, dar totuși există multe aspecte de analizat critic, lucru pe care îl consider întotdeauna benefic. Ești mai mult decât binevenit să nu fii de acord, dar sper că vei încerca să le vezi mai întâi (în circuitul festivalier, poate la TIFF, de exemplu).

Hanna & Flora (r. Nagy Márton)

Hanna (Anna Sosovicza) și Flora (Barbara Kerekes) se cunosc de o viață. Cum se întâmplă cu majoritatea prieteniilor din copilărie, legătura lor a început prin isprăvi și comportament dubios, câțiva prieteni furând câteva țigări și cele două făcând promisiuni ștrengărești cum că vor fi prietene pentru totdeauna, indiferent de apropierea sau îndepărtarea geografică. Filmul începe destul de previzibil, cu ele făcând exact opusul a ceea ce promiseseră: Hanna se mutase în SUA și, judecând după toate indiciile, nu pare că ar fi avut vreo formă de contact cu Flora de câțiva ani buni.

Hanna decide să se întoarcă acasă, deoarece este abuzată de angajatorul său american, un bărbat matur care trăiește în suburbiile americane și care decide că este o idee mai bună să cumpere un obiect de colecție din Războiul Stelelor în loc să îi plătească acesteia pentru serviciile ei de curățenie. Aceste evenimente sunt clar dramatice, dar neconvingătoare. În ce măsură această idee e inspirată de realitatea celor implicați în film, nu aș putea spune, dar cu siguranță povestea pare mai degrabă preluată dintr-un sitcom american melo căruia i s-a scos de pe coloana sonoră râsul omniprezent al publicului.

Întorcându-se în realitatea sa est-europeană puternic contrastantă, Hanna încearcă să restabilească legătura cu Flora, comandând o pizza de la firma la care aceasta lucrează și sperând că ea o să i-o livreze. Îi ia doar o pizza să reușească și, într-o clipă, se trezesc fumând țigări, stând în locul de întâlnire din copilărie și vorbind despre ideea de a merge la o petrecere de Halloween. Devine clar cine este yin (Hanna) și cine este yang (Flora) în această ecuație și, dacă contrastul dintre aceste două fete nu era clar din povestea lor de viață, cu siguranță te poți baza pe garderoba aleasă pentru ele.

Evenimentul dramatic principal are loc, desigur, în timpul petrecerii de Halloween, atunci când fetele devin curioase cu privire la adevărata petrecere care are loc la etajul superior. Hanna, îmbrăcată ca ofițer de poliție, intră involuntar într-o petrecere a mafiei drogurilor, și descoperă plăcerea de a fi șmecheră atunci când sunt implicați bani. Flora e și mai șmecheră. Ea vede potențialul costumului și o convinge pe Hanna să încerce asta și cu alții.


Acest lucru funcționează suficient de mult timp ca fetele să aibă un conflict pe bază de interese financiare și pentru ca Hanna să capete încredere că poate comite infracțiuni de una singură. Așa cum era de așteptat, farsa merge prost la un moment dat și chiar se întoarce împotriva lor. Fetele dau banii ofițerului adevărat sperând că le va lăsa să plece, dar sunt arestate oricum și își folosesc timpul în detenție pentru a se împăca și a-și reconsolida prietenia.

Hanna & Flora este, deci, un film clișeic despre puterea legăturilor din copilărie care prevalează în ciuda timpului și circumstanțelor, oricât de îndoielnice ar fi acestea. Acest lucru este însoțit de o doză plăcută de idei previzibile legate de droguri, comportament criminal și lipsă de bani, printre altele, cărora li se acordă puțin timp pe ecran. Chiar dacă există ceva adevăr în ideea unui prieten care nu pleacă niciodată din orașul natal și care sfârșește prin a face puține cu viața lui, potențialul personajului Flora este risipit într-un scurtmetraj. În ciuda acestui lucru și a infantilismului general al filmului, el păstrează totuși un ton comic potrivit pentru divertisment la domiciliu.

Toate neamurile (r. Alexandra Diaconu)

Filmul a fost unul greu de urmărit și nu vreau să sugerez că acest lucru se datorează vreunei presupuse naturi sublime a subiectului. El este de fapt destul de simplu: un membru al familiei a murit și întreaga familie se adună pentru înmormântare. Într-un gest de armonie ironică, nemulțumirea mea este, de asemenea, destul de simplă. Filmul este prea ermetic. Pare să vorbească de unul singur sau, cel mult, cu cei care împărtășesc contextul cultural și pot înțelege valoarea a ceea ce este împărtășit și chiar spus.

Am trăit în România timp de șase ani din viața mea și am umblat prin țară, vizitând nu doar orașe, ci și sate mici precum cel arătat pe ecran, și chiar și mai mici. Cred că pot să mă raportez într-o oarecare măsură la reuniunile de familie în stil românesc, cu un caracter atât de primitor încât devin sufocante, dar care reușesc totuși să păstreze o conotație pozitivă, astfel încât abia aștepți să te mai duci o dată.

Reuniunile de familie precum cea pe care o vedem pe ecran seamănă și cu cele pe care le cunosc de acasă (din Argentina), și presupun că același sentiment poate fi împărtășit într-o oarecare măsură la nivel internațional. Până la urmă, nimic nu se compară cu a fi la ai tăi acasă. Cu toate că scurtmetrajul acesta face o treabă foarte bună în a prezenta acest lucru, pare că rămâne blocat într-o nostalgie personală și, uneori, autoindulgentă.

Nu totul este de reproșat. De exemplu, camera rămâne nemișcată pe măsură ce subiecții intră și ies din cadru, plimbându-se liber în fața unui martor tăcut și permițând astfel ca schimbările de unghi să fie percepute drept reprezentări fidele ale experienței sociale umane. Spațiile devin uneori claustrofobice, așa cum s-ar întâmpla în mod firesc în locuri folosite pentru mai multe scopuri și cu mai mulți oameni, ca în sufrageria care devine cameră de zi, dormitor și chiar spațiu pentru priveghi. În plus, conversațiile personajelor rămân private mai ales din cauza lipsei naturale de dicție comună vieții de zi cu zi.

Nimic din cele spuse nu este neapărat un lucru rău sau greșit. Realismul întregii situații este într-adevăr ceva de lăudat în timpurile post-reale și post-adevăr ale vieții în social media în care trăim. De la modul în care este filmat până la subiecți, se simte ca o felie vie a vieții reale, un documentar care descrie viața și ritualurile unei familii românești tipice (adică nu neapărat ardeleană, moldoveană, olteană, munteană, dobrogeană, bănățeană, maramureșeană, crișeană, bucovineană - sper să înțelegeți ideea), ceea ce are o valoare antropologică în sine.

Problema este că interesul antropologic este lăsat să moară prea repede în absența unei narațiuni clare sau a unui personaj care se distinge. Nu are prea mult sens să te bazezi pe dialoguri pentru că acestea sunt deja aproape inaccesibile, așa că ești practic lăsat plutind undeva pentru următoarele 22 de minute. Regizoarea pare să creadă că obiceiurile, ritualurile, tradițiile și chiar subtilitățile pot transmite valoarea lor singure unui public larg, sau poate că se gândea doar la un public local, ceea ce mi s-ar părea păcat. La urma urmei, caracterul românesc al unor filme mari precum 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și Moartea domnului Lăzărescu n-a fost lost in translation.

Acolo unde bărcile nu ajung (r. Vlad Buzăianu)

La acest film aș dori să încep pe o notă mai pozitivă. Imaginea a fost extraordinar de frumoasă, sunetul a fost foarte bine realizat, iar efectele speciale au fost foarte bine făcute. Majoritatea oamenilor nu își dau seama cât de mult efort implică acest gen de detalii, motiv pentru care n-am vrut să le trec cu vederea. Ca să aveți o idee generală, corectarea culorilor necesită cel puțin patru ochi meticuloși și multă răbdare, fără să mai menționăm câte cești de cafea sunt implicate în obținerea unor efecte speciale bune (să nu uităm, de asemenea, de editare) și cu cât mai lung este filmul, cu atât mai multă cafea este de obicei necesară.

Scurtmetrajul povestește despre o familie săracă din Dobrogea (să mă iertați dacă greșesc localizarea) care este pe cale să fie sfâșiată. Inițial, familia constă dintr-o mamă (Rada Ixari), un tată (Iulian Postelnicu) și cei doi fii ai lor (Matei Gorgos, Codruț Ioniță) - cel mai mare având nu mai mult de 10 ani -, iar la sfârșitul filmului se sugerează că tatăl i-a părăsit. Însă, filmul nu este interesat de motivele din spatele deciziei, ci mai degrabă de implicațiile acesteia pentru fiul cel mare, deoarece plecarea tatălui va însemna printre altele dezvoltarea unei conștiințe adulte lipsite de fantezie copilărească.

Există un contrast puternic între micuțul care merge pentru prima dată la barca abandonată, luat de tată și însoțit de fratele mai mic, care se joacă și poate să pretindă că barca chiar se mișcă și că el navighează cu adevărat, și băiețelul care se întoarce singur și nu reușește să regăsească lumea lui fantastică, oricât de mult și-ar dori acest lucru.

Spre deosebire de fratele său mai mic, filmul sugerează că el, cel mai mare, este forțat să confrunte întreaga situație, să o înțeleagă pentru ceea ce este. Prin urmare, el trebuie să părăsească lumea confortabilă a viselor din copilărie. Această concluzie este, totuși, sugerată de imaginile metaforice în mare parte plasate în jurul navei abandonate și de detalii subtile, cum ar fi privirea mamei pe măsură ce frații se întorc acasă fără tatăl lor. În acest sens, filmul prezintă călătoria către maturitate ca pe o pierdere nevoluntară a inocenței, însoțită de durere.

În ciuda frumuseții dramatice a subiectului și a frumuseții cinematografice a filmului în ansamblu, nu am simțit că este foarte captivant. Lipsa semnificativă a dialogului mi s-a părut o problemă. Singura dată când tatăl vorbește, devine clar că există un conflict între el și fiul său cel mare, dar această idee dispare în fundal pe măsură ce petrecem mai mult timp în lumea de fantezie a copiilor și nu se mai întoarce.

Poate că petrecem prea mult timp navigând pe o barcă abandonată, poate că ar fi avut sens să fie inclus un pic mai mult dialog între părinți la început. Chiar dacă apreciez principiul show, don't tell, când avem de-a face cu un conflict subtil care se dezvoltă în fundal, uneori nu te poți baza doar pe elementele vizuale sau metaforice. Ai nevoie și de cuvinte.

Antrenamentul de noapte (r. Bogdan Alecsandru)

Următorul pe lista mea este Antrenamentul de noapte. Pe scurt, scurtmetrajul este despre doi băieți care se întâlnesc la antrenament la fotbal și dezvoltă o atracție fizică. Filmul, totuși, ia o întorsătură neașteptată când aflăm că unul dintre ei este, într-adevăr, un vampir însetat. Așadar, nu avem un film tipic de dragoste queer, ci mai degrabă un thriller. Personal, am sentimente amestecate, deoarece scurtmetrajul pare imaginativ și neimaginativ în același timp.

Partea imaginativă a acestuia vine din combinația dintre setarea thriller-ului și atmosfera sexuală tensionată. Există un sentiment general de angoasă a centrului sportiv și a terenului de fotbal. Sunetele sintetice șoptite, paleta rece a filmului și atmosfera industrială a locului te fac să te simți neliniștit în fiecare cadru, fie conștient, când muzica tensionată este redată, fie inconștient, când nu sunt replici, ci doar imagini întunecate și zgâriate ale străzii, camerelor de sport și vestiarelor echipei. În acest context ni se prezintă noul membru al echipei de fotbal: un băiat cu un aspect hipster (Cristescu jucat de Tiberius Nicolae Zavelea) care atrage imediat atenția noastră și a celui de-al doilea protagonist masculin (Popa jucat de Andrei Giurgea).

Ceea ce pare a fi un thriller obișnuit se schimbă automat pentru a se adapta unei tensiuni sexuale incontestabile care se acumulează cu fiecare beat. Dat fiind caracterul aparent inofensiv al împrejurimilor, filmul îți concentrează atenția asupra conflictului psihologic. Pe măsură ce alte posibile amenințări sunt respinse datorită improbabilității date de setarea dramatică, revelația vampirică rezultată dintr-un preludiu de aproximativ cinci minute primește o viață nouă în ciuda povestirii clișeizate.

Lipsa de imaginație începe însă cu faptul că intersecția dintre dragostea queer și thrillerul vampiric este făcută într-un mod binar depășit. Echipa de fotbal îmbracă o modalitate tradițională de a privi masculinitatea: o colecție de piepturi expuse, demonstrații minore de violență tribală, strigăte colective și asprime lingvistică, în mijlocul căreia Cristescu pare un "nimf" într-un câmp de satiri. Sincer, aplaud explorarea, cu atât mai mult cu cât societatea-țintă din care filmul a fost conceput și către care este adresat este luată în considerare.

Deși apreciez că, în general, tipurile umane bine definite permit mesaje mai clare, nu am simțit că aici acestea au făcut vreun serviciu filmului. Mai degrabă, păreau să aplatizeze conținutul său. Cu toate acestea, valoarea polisemantică a filmului continuă să iasă în evidență în comparație cu scurtmetrajele anterioare. Filmele, ca și alte obiecte culturale, sunt simptomatice pentru cultura din care ele provin și, în acest sens, metafora care transpune ideea de sexualitate queer în contextul omorului și al reprezentării masculine stereotipe binare este destul de semnificativă și de îngrijorătoare.

Citiți articolul despre celelalte două scurtmetraje nominalizate aici.