Filmul începe cu un preludiu filosofic foarte sugestiv, prevestind evenimentele viitoare. Acest preludiu atrage atenția asupra nevoii paradoxale de artă, asupra dimensiunii ei constitutive în existența noastră umană individuală, asupra esteticii fără de care rămânem plutind în derivă lipsiți de scop, dar prin care ne-am putea pierde. Apoi, zisul preludiu afirmă distanța inevitabilă între existența ca obiect și ceea ce ființa conștientă face din existența sa. Pentru o audiență intelectuală, filmul se dezvăluie până acum drept o propunere de un farmec sublim. Te duce înapoi la Heraclit, Kant, Nietzsche, Derrida, Kundera și la mulți alți gânditori.
Filmul își îndreaptă apoi atenția spre interacțiunile dintre o mamă singură a trei fete, Angela (Cosmina Lirca), fiica ei cea mare Sara (Una Toma), și o vizitatoare neașteptată care locuiește în partea de jos a casei, Carmen (Diana Gheorghian), care ar putea fi descrisă cel mai bine ca o femeie intelectuală excentrică ale cărei traume derivă din ethosul represiv al regimului comunist, dar poate și din alte întâmplări, sugerate, dar neexplicitate. Reminiscență a filmelor cu inițieri tipice în vrăjitorie, călătoria noastră începe cu ziua de naștere a Sarei, dar cu unele disparități. Spre deosebire de Sabrina (Chilling Adventures of Sabrina, Sabrina the teenage witch) al cărei drum în lumea supranaturală începe la vârsta de 16 ani, Sara împlinește doar 14 ani. În teorie și bazându-ne pe descrierea succintă de până acum, aș fi așteptat un film filozofic înălțător care se folosește de misticism pentru a ne împinge într-o stare contemplativă -toate acestea combinate cu atmosfera de thriller -, ceea ce pentru mine în principiu suna bine.
Tortul este gata și lumânările sunt aprinse. În timp ce fetele Angelei sunt pe cale să cânte la mulți ani, sunt întrerupte de un zgomot ciudat ce vine de jos. Surorile mai mici ale Sarei cred că este vorba de o fantomă, așa că Sara și mama lor coboară să investigheze. În final, se dovedește a fi Carmen, o femeie din carne și oase ale cărei unice asemănări cu o fantomă stau în aura ei ezoterică. Nu ni se spun prea multe despre felul în care a ajuns să locuiască în ceea ce pare a fi pivnița casei, dar suntem dispuși să ignorăm aceste gânduri. Până la urmă, tocmai am început filmul și coloana sonoră misterioasă ne cere, de asemenea, să ne suspendăm neîncrederea.
În continuare, filmul se concentrează pe aceste trei femei: Carmen, Angela și Sara. Carmen obține partea cea mai consistentă și, în mod oarecum ironic față de felul în care arată - foarte slabă, cu ochii adânciți în orbite - și rolul pe care îl joacă în film, strălucește. Prezența bruscă a lui Carmen stabilește o schismă între o elită intelectuală și mase (hoi polloi pentru pasionații de filozofie), precum și între existența banală și cea supranaturală. Ea este o artistă boemă, din cele care parcurg la cafenea, fără să își dea seama, întreaga istorie a artei. Este intelectuala neînțeleasă care percepe disfuncția culturală și dă un diagnostic. Comentariul ei se vrea a fi excesiv, dar să păstreze și un oarecare nivel de adevăr (poate?). Cu toate acestea, cum aflăm mai târziu, s-ar putea să fie și un pic prea nebună.
Nedumerirea mea a pornit de la personaje. Am terminat filmul fără să știu cine a fost adevăratul protagonist. Bazându-mă pe centralitatea lui Carmen (și pe faptul că actrița care o interpreta, Diana Gheorghian, a primit nominalizare la Premiile Gopo pentru rol principal), aș spune că ea a fost protagonistă, deși este introdusă ca antagonistă printr-o strategie similară cu cea a episodului USS Callister din Black Mirror. Totuși, mi s-a părut pe parcursul vizionării că filmul a vrut să fie altceva, un fel de coming of age thriller, motiv pentru care am simțit că regizorul / scenariștii a / au intenționat la un moment dat să o aleagă pe Sara ca eroină, dar poate la final s-au răzgândit?
Problema personajului Sarei este pur și simplu faptul că nu se potrivește pentru nicio poziție centrală, nici ca protagonist și nici ca antagonist. Nu știu în ce măsură acest lucru este urmare a lipsei de experiență actoricească, și în consecință a jocului actoricesc, dar personajul Sarei este lipsit în mare parte de substanță dramatică. Personajul ei pare gol și fără o nevoie și direcție clară. Filmul pare însă să fie conștient de această problemă și încearcă să o rezolve adăugând informații suplimentare la povestea ei, cum ar fi momentele în care caută să intre în contact cu tatăl său absent. Problema este că aceste momente nu sunt integrate în intrigă sau dezvoltarea personajului propriu-zisă, așa că par a fi doar informație secundară aruncată în mod aleatoriu.
De asemenea, trecerea Sarei de la a fi apropiată de mama ei și în același timp suspicioasă față de Carmen la a fi apropiată de Carmen și puțin răutăcioasă cu mama ei mi-a părut neconvingătoare. Nu doar fiindcă a părut artificială, ci și deoarece se reduce la o singură replică în care Sara îi spune mamei sale motivul pentru care acum îi place de Carmen. Astfel, Sara ajunge să fie cel mai ineficient personaj din întregul film și este foarte păcat, având un personaj puternic, Angela, chiar lângă ea. Dar, curios pentru mine, cea care o interpretează pe Sara a fost nominalizată la Tânără speranță la premiile Gopo, 2024.
Am fost într-un fel surprinsă să aflu că actrița Diana Gheorghian a fost nominalizată pentru rolul său de protagonistă. Nu că aș fi crezut că interpretarea ei a fost lipsită de ceva anume, ci pentru că am crezut că personajului ei i-a lipsit ceva (de vină fiind scenariul). Pe tot parcursul filmului, Carmen este concentrată în principal pe munca ei artistică și intelectuală, o lucrare artistică pentru care este dispusă să facă aproape orice (un personaj prin care actrița iese cu siguranță în evidență). Actrița convinge publicul că suntem acolo să asistăm la apogeul obsesiei sale de-o viață.
Toate cele de mai sus sună extrem de sugestiv și reprezintă principalul lucru care conduce filmul. Carmen este poate cel mai interesant personaj, dar geniul ei narcisist este înăbușit de faptul că le cere fetelor să joace roluri de personaje, iar Sarei să citească în fața camerei texte ornamentate filosofic. Promisiunea Sfântului Graal pe care filmul ne-o amintește în mod constant necesită însă puțin mai mult decât un joc de rol împrăștiat, montat într-o cameră întunecată. Rezultatul este că Carmen este în mare parte redată ca o doamnă nebună ciudată ce cade pradă unui sfârșit previzibil. Actrița strălucește în ciuda scenariului, prin mijloacele ei proprii.
Am citit că regizorul filmului, Tom Wilson, a considerat Dark Ages ca un film condus de firul său narativ. Poate că această intenție este motivul pentru care, în cea mai mare parte a filmului, simțim că urmează să se întâmple ceva. Problema este că atenția noastră este îndreptată către un viitor care nu pare niciodată să fie împlinit cu adevărat. Moartea lui Carmen și reîntâlnirea Sarei cu Angela par să fie finalul logic, dar întâmplat forțat. Poate că a fost asta ideea?
Puterea mantrei filmului conform căreia "dacă ne agățăm de estetică suntem pierduți, dar în lipsa ei plutim în derivă" pare epuizată sau să se limiteze la atmosfera estetică ezoterică bine creată a filmului. Retrospectiv, este ca și cum regizorul s-ar fi pierdut în mod paradoxal în propria estetică, fără să fie pe deplin conștient de natura instabilă a scenariului și a personajelor sale, elemente care, în mod normal, ar trebui să stea la baza imaginii filmului și nu invers (presupunând că filmul a fost conceput ca un thriller bazat pe intrigă). Nu îl blamez în mod deosebit. Estetica audio-vizuală este, în esență, cea mai remarcabilă parte a filmului, dar chiar și așa, nu înlătură sentimentul că ar fi putut fi mult mai mult decât a ajuns să fie.