Scurtmetraje la Premiile Gopo, 2024 - Câteva gânduri despre potențialii câștigători

Citiți articolul despre celelalte patru scurtmetraje nominalizate aici.

Judecarea unor filme care concurează între ele te forțează să alegi unul, chiar dacă s-ar putea să nu fie unul pe care l-ai alege în alte condiții. Din întreaga competiție de scurtmetraje, există două filme care mi-au atras cu adevărat atenția. Sunt aproape două tipuri opuse, ca baba și mitraliera, am putea spune (noi, argentinienii, vorbim în contexte similare de ulei și apă), dar care se completează frumos unul pe celălalt, așa cum yin-ul completează yang-ul și reciproc. Unul este o dramă cu o structură obișnuită, a cărei principală atracție este textura palpabilă a ficțiunii sale, în timp ce al doilea e o reprezentație autoproclamată a unor fapte reale, ce excelează datorită intangibilității realismului său. Vorbesc despre Între marginile zilei și Două vorbe, trei minciuni.

Între marginile zilei (r. Andreea Lăcătuș)

Filmul prezintă o mamă încă tânără, Silvia (Andreea Gramoșteanu), care încearcă să scape de soțul ei gelos și abuziv. În drumul ei spre libertate, o ia cu ea pe fiica ei cea mică. Este miezul nopții și, deși nu știm cât de mult sau cât de puțin a premeditat acest plan, îi putem simți atât frustrarea față de propria viață cât și dorința puternică pentru un nou început, un viitor mai stabil pentru creșterea copilului. Motivația Silviei este însă în contrast puternic cu indiferența Marei, care, deși pare dezamăgită de tată, tot ar vrea să se întoarcă acasă.

Așa cum era de așteptat, apatia fetei pare o consecință directă a situației încărcate emoțional pe care urmează să o proceseze. Între timp, mama caută un adăpost pentru o noapte la casa unor prieteni, un alt cuplu căsătorit, Doru (Alin Florea) și Luminița (Maria Caragea Smaranda). Pentru Silvia, acest lucru ar fi trebui să fie primul pas către o viață nouă, emancipată, o lumină la capătul tunelului. Însă nu are cum să anticipeze obstacolele neașteptate ce îi apar în cale.

În primul rând, este polițistul (Alex Călin) ale cărui maniere profesionale ar putea fi semn al unui misoginism asimilat inconștient. În ciuda acestui fapt, polițistul reușește să arate compasiune.

Și atunci când Silvia credea că cel mai rău deja trecuse, prietenii ei se întorc împotriva ei. Prietenii îi banalizează sentimentele, îi condamnă acțiunile și se concentrează pe vina ei, în timp ce proiectează aceste sentimente de vinovăție asupra Marei, transformând-o într-o oglindă umană. Aceștia devin astfel forțele de poliție socială care au "datoria morală" de a menține familiile altora unite.

Și dacă asta nu era de ajuns, acești așa-ziși prieteni îi dezvăluie soțului unde se ascunde soția și o predau celui pe care ea îl consideră a fi un abuzator, fără consimțământ. În calitate de spectator (și aici sper că nu doar din cauza identificării de gen), cel mai probabil vă veți agăța de mobilă și veți țipa inutil în timp ce o veți vedea pe Silvia umilită, refuzându-i-se chiar și 10 minute de discuție privată cu propria sa fiică. Pur și simplu prietenii Silviei trec peste dorința ei și îi taie până și cea mai mică șansă, iar partea cea mai rea este faptul că situația dramatică propusă de film este credibilă.

O caracteristică frapantă a acestui scurtmetraj este, de asemenea, atât tridimensionalitatea personajelor cât și autenticitatea dialogurilor sale. Nu simțim că privim actori trecând printr-un scenariu meticulos scris, ci ne uităm la oameni obișnuiți confruntându-se cu o situație limită, dar care provin din viața obișnuită. Destul de curios este faptul că nici măcar nu-l vedem pe soțul Viorel (Paul Negoescu) față în față, ci doar ca o simplă poză de fundal pe telefonul Silviei. Însă, prezența sa învăluitoare pare la fel de reală ca a oricărui alt personaj.

Cel mai mare succes al filmului ar putea fi rezumat astfel: tratează misoginia prin prisma violenței domestice, arătând complexitatea cadrului în care operează relațiile toxice rezultate. Fără să copleșească spectatorul, scurtmetrajul reușește să construiască o poveste solidă și convingătoare, care reușește să se transceadă pe sine însuși, prin atingerea țesutului social care face ca povestea Silviei să pară atât de posibilă.

Două vorbe, trei minciuni (r. Ioachim Stroe)

Scurtmetrajul acesta atrage atenția cu o premisă foarte clară, simplă și totuși neașteptată. Suntem invitați să privim reconstituirea unei crime. Ni se spune că ceea ce vedem este reconstituirea unui omor care a avut loc acum ceva timp. Principalul suspect este rugat să interpreteze, literal, pașii crimei de care este acuzat, astfel încât să ajute investigatorul să o vizualizeze și să-și verifice mărturia. Înregistrarea va face parte apoi din procesul de investigație a poliției, nu e vorba de un film artistic sau de divertisment.

Iar filmul se conformează premisei la maxim. Nu sunt implicate mai multe persoane decât cele strict necesare, însemnând că avem un investigator șef (Andi Vasluianu), un cameraman (Andrei Butică), doi polițiști suplimentari (Alex Călin, Diana Spiridon) și principalul suspect (Ovidiu Mihăiță). Cameramanul filmează ceea ce i se spune să filmeze, așa cum ar face orice persoană obișnuită. El doar are o cameră mai bună.

În acord cu premisa, nu există preocupare pentru un produs cinematografico-artistic, ci doar pentru a obține pe cameră lucruri, subiecte și acțiuni relevante. Cameramanul face zoom in și out în funcție de cerințele investigatorului și chiar este implicat în film pentru a reconstitui poziția unui mort, timp în care investigatorul îi ia locul în spatele camerei. Nimeni nu este deranjat în mod deosebit de nepriceperea artistică sau de filmarea tremurătoare, nici de unghiul sau poziția camerei, atâta timp cât își face treaba.

Aceste subtilități ale neregizării filmului generează un sentiment de realitate, un instantaneu al timpului real și acțiunilor umane, care este completat de montaj (sau de lipsa acestuia) și de dialoguri cu farmec spontan.

Există și un adaos care condimentează lucrurile: numele filmului și momentul în care acesta apare. S-ar putea să pară extrem de simplu, dar este de fapt un moment foarte eficient, gândit cu mare atenție. Apariția numelui sparge iluzia destul de brusc. Și formularea sa enigmatică ne stimulează imaginația. A fost o minciună? A fost totul o minciună? Unde este minciuna?

Două vorbe, trei minciuni este astfel genul de film care vine cu o propunere neobișnuită, ceva care de fapt se adaugă și chiar pune sub semnul întrebării filmele, atât ca artă, cât și ca industrie de divertisment, lucru pe care nu-l întâlnim prea des. Ne putem gândi la orice industrie ca la un joc de șah, tot ceea ce se întâmplă acolo poate fi considerat ca fiind piese, mișcări și o serie de jocuri familiare. Acest tip de film, ceea ce face, este să arate o mișcare neașteptată care amenință să dea șah mat. Șah matul în sine poate să nu se întâmple niciodată, dar ideea este destabilizarea generată indusă de posibilitatea teoretică a unui șah mat. Industria se va adapta în cele din urmă pentru a încorpora elementul rebel, dar de remarcat este nevoia acestei adaptări la perturbație. Este un gest similar cu acela al lui Duchamp ce a adus o toaletă într-o galerie de artă. Ceea ce îl face memorabil este nu obiectul în sine, ci gândul din spatele acestuia, diversitatea de gândire pe care o inspiră și din care se hrănește.

Deci căutați aceste filme, merită să vă întâlniți cu ele!