Reconstituirea Reconstituirii - Două vorbe, trei minciuni la Premiile Gopo, 2024

Două vorbe, trei minciuni (r. Ioachim Stroe, producători: Claudiu Mitcu, Ioachim Stroe - Wearebasca) este o Reconstituire, în cheie comică, a unei tâlhării. E bine să încadrăm juridic fapta - care nu e de omor, deoarece nu e de așteptat ceva atât de abominabil din partea personajului interpretat de Ovidiu Mihăiță. Pentru omor, obligatorie este intenția prealabilă de a curma viața unui om. Or, criminalul adus la reconstituire nu ar face rău nici unei muște, chiar dacă i se înmânează un plici care să sugereze arma crimei (un obiect contondent), acum îndreptată asupra unui polițist de figurație.

Făptuitorul are pletele unui Mihăiță, dacă tot poartă același nume, o siluetă deșirată și un trening amărât, cu genunchi la pantaloni. Privește rătăcit și nevinovat, când înspre polițist, când înspre camera de luat vederi cu care se filmează, în film. Infractorul nu se recunoaște, nici el, în ceea ce se scrie, despre el, în foile dosarului din care i se citește, nici în aranjamentul casnic și pașnic al locului. Dacă nu l-am vedea escaladând poarta (cea nouă), ba încă de două ori, l-am crede capabil doar s-o privească, candid. De altfel, acesta pare să fie chiar rostul reconstituirii: de a delimita figura vinovatului de imaginea hristică, pe care ansamblul înfățișării și atitudinii îl sugerează. Trebuie să vezi, ca să crezi.

Acțiune? Degeaba. Pata de sânge de pe saltea se holbează înapoi, în chip neverosimil, în tot timpul exercițiului performativ impus de atotputernicia organului. Atâta acționism ajunge să îl doboare, psihic, pe făptaș.

Finalul este apoteotic și cuprinde aceeași mare - de această dată, nerostită - nedumerire existențială: de ce, mă, de ce? Deoarece.