Resorturile gestului acuzatei din film par a fie psihiatrice (inclusiv în viziunea apărătorului ei) și supranaturale, în viziunea acuzatei și a mamei sale, ambele originare din Senegal. Deși protagonista studiază filozofia și se consideră o "gânditoare carteziană", ea își explică fapta prin intervenția unor forțe malefice, supranaturale. Nu se consideră responsabilă pentru ceea ce susține a fi fost, în concepția ei, opera unor vrăjitoare. Spre deosebire de societatea occidentală, tradiția africană nu este refractară ideii de existență a unor forțe malefice, supranaturale, care intervin, distructiv, în viața mundană, în special în cea a oamenilor lipsiți de apărare, precum copiii. Altfel, nici nu se poate explica, rațional, un gest atât de lugubru precum părăsirea pe plajă, în timpul fluxului, a unei fetițe de doar 15 luni, de însăși mama ei, atunci când aceasta aude voci care îi cer copilul.
Societatea occidentală consideră această mamă ca fiind o femeie cu mințile rătăcite, într-un context justificat de însingurare și pierdere a sprijinului material al familiei sale. Felul în care societatea colonizatoare se raportează, însă, la credințele, superstițiile și tradițiile societății colonizate în trecut este, cu adevărat, tema filmului. Studenta senegaleză stârnește de la început suspiciune, prin faptul că îl studiase pe Wittgenstein, un filozof austriac preocupat de funcția limbajului, despre care se afirmă că ar avea prea puține legături cu universul acuzatei. Occidentalii ignoră cu bună știință faptul că acuzata își propune demersul academic tocmai din acest motiv, exotic pentru ea (deși, în treacăt fie sus, și pentru mare parte a Occidentului căruia Wittgenstein i se va fi adresat, cândva). Fascinația tinerei pentru felul în care mințile filozofilor europeni au adus lumină în societățile lor, declarată ca atare, este văzută ca o circumstanță mai degrabă agravantă decât atenuantă. Altfel spus, acuzata și-a permis să se amestece acolo unde nu îi fierbe oala, cu un efect devastator asupra percepției și înțelegerii ei, ajungând să creadă în vrăjitoare - aceasta este, abia, teza filmului. Devine irelevant dacă ideea de a întreprinde demersul de cunoaștere filozofică este considerat ca fiind cauza sau efectul minților rătăcite, adică dacă acuzata este considerată bolnavă înainte de a se apuca de filosofia limbajului sau este privită ca îmbolnăvită de aceasta, într-un mod care explică, în final, chiar și uciderea fetiței. Relevant este doar simptomul de a vedea semnul nebuniei în studiul filosofiei limbajului, practicat de către o vorbitoare de Wolof. Se naște întrebarea dacă aceasta poate fi societatea îndreptățită să ridice acuzația, fie și universală, împotriva unei asemenea persoane, tributară altei culturi, cu diferite explicații asupra gestului comis, altfel de neconceput. Circumstanța vrăjitoarelor pare să nu fie de competența instanțelor franceze, chiar dacă ar admite-o. Moral, circumstanța vrăjitoarelor este de stricta competență a instanțelor senegaleze, fie doar pentru a o respinge.
Filmul desfășoară multe alte teme: cea parentală, cea identitară, cea rasială, a imigrației europene și a maternității problematice. Există și o teză medicală: maternitatea produce schimbul de celule cu fătul, astfel încât, în cazul fiicelor, ele ajung să dețină asemenea "celule fantomă" și de la ascendentă, și de la descendente, într-un lanț etern, infinit.
Este instructivă, ca de obicei, lecția judiciară, de data aceasta nu doar sub raport procedural (sălile de justiție franceze sunt din nou înfățișate ca locuri ale exprimărilor firești, nicidecum ale șabloanelor care guvernează toate situațiile judiciare românești), cât mai ales sub raport substanțial (pedeapsa pe care mama o riscă este de 30 de ani, cu atât mai mare, nu mai mică, așa cum ar fi pedepsită pruncuciderea de către legea română, deși limita românească de pedeapsă este legată și de vârstă a copilului, care poate fi doar un nou născut). De vreme ce fapta de care este acuzată mama ucigașă poartă o altă denumire decât cea generală de omor (la fel cum se întâmplă și în legea română), infanticidul comis asupra unui copil de 15 luni (care nu mai e nou născut) pare similar pruncuciderii din legislația românească, distinct incriminată cu privire la un prunc. Doar că infanticidul francez, spre deosebire de pruncuciderea românească, pare a fi suplimentar pedepsit (inclusiv în raport cu omorul general), semn al unei viziuni diferite, de politică penală, asupra faptei mamei ucigașe. Medeea pare mult mai aspru pedepsită în Franța. Desigur, nu filmele pot da răspunsul la asemenea dileme tehnice. Am reținut, totuși, procedura numirii juraților, precum și audierea ca martor a judecătorului de instrucție, în aceeași prelungire a firescului care guvernează un proces, menit - în Franța - să lămurească adevărul. În contrast, rostul procesului românesc este unul artificial, de strictă rostire a unor formule sacrosancte, instauratoare de șabloane prestabilite de adevăr, în care realitatea trebuie să încapă, tăiată la cap sau la picioare, ca în patul lui Procust sau ca în citatul cu plapuma prea scurtă, din filmul lui Radu Jude, Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii.