The world forgetting, by the world forgot.
Eternal sunshine of the spotless mind!
Each pray'r accepted, and each wish resign'd
(Eloisa to Abelard - Alexander Pope)
Ideea de a face un spectacol după celebra poveste din Eternal Sunshine of the Spotless Mind a venit fulgerător, spre finalul iernii 2023-2024, destul de spontan. Ne-a izbit precum un val uriaș, căruia m-am abandonat în întregime, fapt ce a făcut procesul de creație cu atât mai incitant și intens. Totul a început cu o discuție de tip brainstorming avută împreună cu actorii Axel și Andreea Moustache, în cadrul căreia veneam cu idei de texte cu care am putea lucra. Inițial, ne propuseserăm sa facem comedie. O perioadă am căutat comedii, și am găsit câteva titluri care să mă entuziasmeze. Recunosc însă că sufletul și imaginația mea rătăcesc prin zonele obscure ale dramelor întunecate, ample, cu elemente fantasy, așadar comediile pure citite îmi stârneau în cel mai bun caz o stare de ușor interes, iar comediile mai facile mă lăsau rece. Totuși, am început să discutăm despre propunerile de comedii, iar din vorbă în vorbă, deviind de la subiect, a fost rostit și numele acestui film. Și, deși The Creative Moustache sunt specializați pe comedii, am rezonat cu toții cu Eternal Sunshine..., ni s-a părut o provocare, ceva diferit, cu teme actuale, puternice, ofertante scenic... Ei au fost deschiși să încerce ceva nou, iar eu am regăsit în poveste doza de SF, profunzime, dramă, stranietate de care aveam nevoie pentru a mă dedica în întregime, cu pasiune nestăvilită, proiectului. Știam cu toții că ne înhămăm la un proiect complex, care ne va provoca pe multiple nivele. Și așa a și fost.
Pentru mine, a fost o noutate să fac o adaptare scenică după un film. Până atunci, pusesem în scenă diferite spectacole, preluând piese de teatru (dintre care și una proprie), ajustând mai mult sau mai puțin textul acestora. Am realizat, în cadrul unui alt proiect, un colaj de poezii desprins din două volume de poezie, iar pentru un alt spectacol, o dramatizare după un roman dificil - Lolita lui Nabokov. Însă film... era un teritoriu cu totul nou. Am hotărât împreună să ne avântăm cu curaj pe acest drum, să realizăm un spectacol după acest film deja consacrat. Zis și făcut. Etapa de dramatizare / prelucrare a textului e una dintre etapele cele mai dragi mie, fiindcă e momentul în care și proiectez viitorul spectacol, și îmi las imaginația să zboare pentru a vizualiza viitoarele scene, e un stadiu în care, deocamdată, totul e posibil, și lucrurile încep să capete sens.
Subiectele abordate de film mi s-au părut foarte relevante pentru fiecare dintre noi; cred că fiecare spectator se poate identifica cu temele principale. Eu am rezonat intens cu acestea, fiindcă am suferit recent o pierdere importantă, și întreaga viață am avut o conexiune aparte cu conceptul de suferință, subiectele m-au răscolit și am parcurs o adevărată călătorie interioară revelatoare pe parcursul lucrului. Raportul omului cu suferința, cu pierderea unei persoane iubite, disperarea, posibilitatea de a uita, de a îți șterge o parte a memoriei... Cuplul și etapele acestuia, despărțirea, acceptarea suferinței și a imperfecțiunii ca părți integrante din viață... Cine nu s-a confruntat măcar cu o parte dintre acestea? Lacuna - firma de ștergere a memoriei - pare un element SF, însă la ritmul trepidant în care avansează tehnologia, ea ar putea să devină realitate mai repede decât ne-am aștepta. Dacă Lacuna s-ar deschide mâine în orașul nostru, ce decizie am lua? Am alege să fugim de suferință, prin uitare? Este seninătatea necunoașterii de preferat lucidității dureroase?
Chiar și fără Lacuna, alegem adeseori să fugim de suferință, refugiindu-ne în diferite comportamente sau activități distructive, deviante, dependențe. Esența e aceeași - fuga, evitarea, refugiul, nu înfruntarea. Orice, dar să nu stăm față în față cu emoțiile noastre negative - dar uneori și pozitive -, să nu le lăsăm să se desfășoare firesc. Din această perspectivă, povestea nu mai pare deloc SF, ci o ipoteză foarte plauzibilă la cum ar putea arăta societatea. Sunt niște subiecte universale și deci, actuale. Se ridică și disputa străveche - liber arbitru versus predestinare, cât din alegerile pe care le facem ne aparțin cu adevărat, și cât sunt programate de impulsuri lăuntrice pe care avem doar iluzia că le controlăm? În plus, atmosfera și replicile filmului mi s-au părut poetice, încărcate de mult potențial dramatic.
După ce am luat decizia să producem acest spectacol, am început etapa de adaptare a textului și documentare. A fost o perioadă în care m-am cufundat în lumea din Eternal.., și am descoperit acolo un univers mai amplu decât bănuisem: am studiat vasta rețea a evenimentelor și înțelesurilor, detaliile subtile care nici nu sunt sesizabile la o primă vizionare a filmului, simbolistica culorilor părului lui Clementine, indicii de descifrare a conexiunii dintre personaje. Scenariul filmului realizat de Charlie Kaufman este foarte inteligent construit, pluristratificat, jucându-se cu planurile temporale și cronologia firului narativ. Iar regizorul Michel Gondry a creat o lume cu totul unică. După ce am pus laolaltă toate piesele acestui puzzle, am căutat metode de a-l transpune scenic. Nu m-am ferit de amprentele personale, ci am căutat să îmi materializez propria viziune asupra subiectului. Nu am făcut mari modificări firului narativ, am preluat în mare parte structura narativă, cu modificări în ce ține de personaje - în spectacol, Patrick, Stan și mama sunt prezenți ca voci, medicul a preluat o parte din rolul asistentei etc. Am căutat să esențializăm lucrurile, adaptând personajele pentru doi actori, să dezvoltăm aspectele care ne sunt de interes, să construim versiunile proprii pentru Joel și Clementine, urmând scheletul scriptului din film.
După ce am realizat versiunea de text pentru spectacol, împrietenindu-mă cu perspectivele filosofilor asupra conceptului de suferință, cu amor fati-ul lui Nietzsche, cu simbolurile celor patru culori ale părului lui Clementine, cu poemul Eloisa to Abelard al lui Alexander Pope, cu studiile psihologice ale tiparelor comportamentale de tip evitant și borderline, am revenit în lume, gata să sintetizez tot ce asimilasem, într-o formă spectaculară, coerentă și structurată. Etapa de documentare e una care mă încântă enorm întotdeauna, fiindcă la finalul ei sunt mai bogată interior, mai aproape de rădăcinile viitorului spectacol, cu mai multe răspunsuri dar și mai multe noi întrebări, însă gata să pun ordine în haos și să încep partea practică. Știam că urmează un proces de lucru pe multiple paliere: pe lângă construirea scenelor și a personajelor, va fi de construit universul scenografic, sonor, muzical, al vocilor, al proiecțiilor video, și fiecare palier trebuie să fie încadrat în ansamblu cu o precizie matematică pentru ca totul să funcționeze. M-am înarmat așadar cu multă răbdare și energie.
După ce am finalizat textul, am început, împreună cu scenografa Daniela Banciu, să imaginăm spațiul, să găsim variante care ar fi putut funcționa, într-o stilistică sugestivă. Spațiile se succed foarte rapid în spectacol, ca și în film, peste un minut personajele se găsesc în cu totul alt spațiu decât acum. Am ales să stăm departe de posibile spații naturaliste, fiindcă eram în căutarea unui spațiu al memoriei, multifuncțional, minimalist, un labirint prin care personajele să pășească dintr-o amintire în alta. Un spațiu care se poate transforma cu ușurință din cameră în plajă, din librărie în gară, de pildă. Care să exprime totul și totodată nimic cert, ca un abur al amintirilor, gata oricând să se risipească. Care să poată deveni în două secunde un lac înghețat, dintr-o masă cu scaune. Daniela a creat multe variante interesante, care ar fi avut, fiecare, farmecul și utilitatea sa. Am mers însă mai departe cu căutările, până ce, într-un final, a imaginat decorul care a și rămas. Cred că s-a găsit o formulă potrivită, ușor transformabilă, care delimitează câteva spații-cheie și duce mai departe, prin elementele de decor și costume, simbolistica celor patru culori, oferind plasticitate spațiului. Daniela a dat dovadă de perseverență și creativitate, fiindcă nu s-a descumpănit, ci a creat schițe peste schițe, s-a reinventat în permanență, în ciuda timpului foarte scurt, și nu a fost ușor.
Repetițiile au decurs bine, cu spor, dificultăți, dar și zile bune. Fiecare zi a adus cu sine noi descoperiri legate de personaje, noi soluții scenice, acțiuni, dezvăluind treptat laturi inedite ale lui Joel și Clementine. Împreună cu actorii Andreea și Axel Moustache, am lucrat cu drag și dăruire, stimulându-ne reciproc să înaintăm, sfidând oboseala care s-a instalat inevitabil de la un punct încolo. Am descifrat împreună tainele textului și situațiilor, uneori a fost nevoie să ne convingem îndelung unii pe alții de ce să fie în felul x și nu în felul y. Până la urmă, în teatru este mereu vorba de alegeri, nu există rețete prestabilite, ci alegeri personale, subiective. Propunerile și indicațiile mele regizorale pot părea, uneori, mai atipice, fiindcă prefer să mă îndepărtez de previzibil, de terenul confortabil și călduț al unor drumuri deja bătătorite, și să explorez și zonele bizare sau obscure. Am simțit că am colaborat eficient, ca echipă, actorii fiind suficient de deschiși pentru a înțelege direcția spre care am pornit. Unele lucruri care păreau greu de rezolvat la început, s-au dovedit a fi mai simple decât ne așteptam, s-au legat parcă de la sine. Altele, aparent fără importanță, ne dau încă bătăi de cap. Teatrul pare a fi un teritoriu al contradicțiilor, însă și când acestea încep să se îmbine, să capete sens, cât e de frumos!
Am conturat așadar, treptat, scenele, săpând adânc în amintirile lui Joel. Practic, a fost ca o incursiune în universul nevăzut, intim, al unui om, încercând să-i ghicim dorințele tainice, motivațiile, blocajele interioare, emoțiile, scopurile, tot. Iar pe măsură ce înaintam, ni se dezvăluia și fascinanta Clementine, uneori așa cum o percepe Joel, cum a rămas întipărită în amintirea acestuia, alteori separată de percepția lui, vie, visceral de prezentă. Ipostaze diferite ale cuplului încep a se trasa, cu bune și rele, cu iubire și ură, metode diferite de a înfrunta inevitabila suferință. Mereu planează asupra noastră întrebarea - de unde vine toată această suferință, unde e izvorul ei? În absența celuilalt, în prezența lui sufocantă, în relația noastră, unde este? Iar răspunsul se insinuează ușor, pare o șoaptă firavă- în noi, doar în noi, acolo se află izvorul...
În paralel cu lucrul la scenă, ne-am ocupat și de înregistrarea vocilor și de realizarea proiecțiilor video, care acompaniază în măsură destul de mare secvențele, și sunt foarte importante pentru spectacol, la fel ca lumina. Am lucrat la schițe peste schițe, adevărate hărți ale traseului sunetelor și proiecțiilor, gândite astfel încât să se îmbine armonios cu scenele. Universul sonor este împărțit în trei paliere - muzică, sunete, voci. Am ales cu mare grijă muzica și sunetele care sa imerseze spectatorii în atmosfera potrivită și să contribuie la sporirea expresivității acestei lumi unice, stranii și fantastice totodată. Vocile au fost înregistrate în studio de către actorii Vlad Logigan, Teodora Calagiu, Adrian Nour, care au surprins perfect esența personajelor Patrick, mama, Stan, personaje-cheie în poveste. În privința proiecțiilor video: acestea completează și unifică universul vizual, am încercat să le integrez astfel încât să aducă ceva nou, nu să fie decorative. Acestea fie contribuie la desfășurarea acțiunii, fie aduc la suprafață noi dimensiuni ale poveștii. Proiecțiile au fost create de Daniela Banciu și Imelda Manu, iar cele filmate de noi de Constantin Șimon. Am dedicat, practic, două zile filmărilor cu actorii, într-una am filmat în spații exterioare diferite cadre, iar în cealaltă am filmat, în interior, multiple cadre cu actorii, elemente de recuzită, figurație. A fost un proces laborios, dar echipa tehnică și artistică a fost pe poziții și am dus la bun sfârșit cu succes ce ne-am propus.
În 15 aprilie 2024 a avut loc avanpremiera, iar în 29 aprilie 2024 premiera, spectacolul fiind găzduit de Teatrul Național București (Sala Atelier și Sala Media), ca producție a Teatrului La Mustață. Aș vrea ca, văzând spectacolul, publicul să mediteze asupra deciziilor de până acum, să pună sub lupă raportul propriu cu suferința, care este diferit de la om la om... Să se întrebe cât de mult fuge de emoțiile sale, și în ce fel, cum a ales să își anestezieze emoțiile și să se îndepărteze de luciditate, și poate, sper eu, să capete o nouă perspectivă asupra necesității suferinței în viața sa, deschizând o poartă spre acceptare și seninătate.
(foto: Nani Photography)