Timp de două luni, am trăit, cred, că cele mai frumoase repetiții de până acum. De fiecare dată când mă întâlneam cu cineva pe stradă și mă întreba cum, răspundeam doar cu "e perfect". Parcă mă chinuiam să găsesc o cârcoteală și tot nu reușeam.
Aici o să încep ușor-ușor oda la adresa lui Cristi Ban. (Iartă-mă, Cristi) Meritul lui Cristi începe de când a ales textul și a făcut distribuția. Am citit romanul Dianei Bădica înainte de prima proba de la casting și m-am îndrăgostit instant, nu puteam să-l las din mână. Citeam, râdeam, plângeam și o luam de la capăt. Chiar dacă oricine a copilărit în Romania anilor '80, '90 (poate și în anii 2000) se poate identifica și emoționa citind romanul, pentru mine a fost un pic și mai personal. De când am văzut că e despre Slatina, am rămas mască. Tata e din Slatina și multe din verile, primăverile și vacanțele copilăriei mele, le-am petrecut acolo. Și așa cum Diana era supărată că Slatina nu era pe harta de la meteo, nici eu nu mă așteptam să citesc vreodată un roman despre Slatina, da' păi să am posibilitatea să joc într-un spectacol unde acțiunea are loc acolo. Când am continuat să citesc și am văzut că pe tatăl protagonistei îl cheamă ca pe tata iar mai apoi că și bunicile noastre au același nume, m-am panicat. Deja devenise foarte intim, părea atât de personal încât mi-era și frică să mă gândesc că aș putea să iau rolul. Pe calea asta îi mulțumesc și Dianei, care ne-a oferit povestea ei cu o încredere oarbă. Nu cred ca e un lucru ușor de făcut.
Continuăm laudatio-ul lui Cristi. (Iartă-mă, Cristi). Castingul s-a desfășurat la fel de delicat și relaxat cum a fost lucrul la tot proiectul. Prima etapă a fost un interviu, unde Cristi m-a făcut să simt că e real curios și interesant de ce aveam de spus (pare ceva banal, dar se întâmplă destul de rar), făcând și cititul textului la prima vedere ceva foarte frumos și firesc. A urmat a doua etapă, un mic workshop de o zi, unde s-a simulat un fel de primă repetiție. Iarăși, ca răspuns la calmul și candoarea lui Cristi, toată lumea părea liberă să se joace, să se distreze și să se emoționeze. Când s-a terminat, parcă și uitasem că fusese casting. Au fost colegi și actori extraordinar de talentați, dar n-am cum să zic că nu mă bucur enorm că am rămas noi. Acum mă bucur că am oportunitatea să scriu toate lucrurile astea, pentru că altfel nu cred că aș fi avut curaj să le mărturisesc toată admirația pe care am cultivat-o primăvara asta pentru ei. Un grup de oameni pestriți, care de la distanță pare că nu au nicio legătură unul cu celălalt, dar care încă de la prima lectură părea că sunt o trupă de ani de zile. (Din nou, cred că și asta este, în mare parte, meritul lui Cristi).
O să încep cu părinții, dacă așa zice și titlul. Mama, Silvana Negruțiu, o actriță pe care o admir și urmăresc din "umbră" de când eram în liceu. O actriță cu care nu trebuie să joci nimic, pentru că ea îți dă tot. Pentru mine Silvana a fost și este o stâncă în tot procesul ăsta, cu o privire îmi dădea tot ce aveam nevoie ca să zic unele dintre cele mai dificile pasaje din text și pe calea asta îi mulțumesc. Trecem la tata, aka Nea Dănuț, aka Marius Florea Vizante, reprezentatul altei generații, un actor de la care poți să înveți câte ceva din fiecare gest sau replică pe care o dă. Un as al improvizației, care ne făcea pe "noi ăștia mai micii" să tot bârfim după repetiții și să zicem "băăi, ați văzut cum le dă Vizante, e totul clar, cu direcție, relaxare, trebuie să încercăm să furăm și noi". Și cel mai important, cu un suflet și o emoție molipsitoare. În spatele tehnicii comice un om și un actor imens, cu niște "depuneri la genunchi", de la care sper că într-o zi o să mă molipsesc și eu.
Acum un pic despre băieți, Stan și Bran, David Drugaru și Vlad Pânzaru. Vlad ne-a făcut să râdem în fiecare secundă a repetițiilor, dar și în afara lor. Mă uitam gură cască la tot ce propunea și construia și așa cum ne uitam toți cu admirație la Vizante și experiența lui, așa mă uitam eu și la Vlad, încercând să învăț cât de mult pot de la el, uitând că este un băiat de 23 de ani și pierzându-ma în coerența personajelor pe care le făcea. Să nu mai zic de toate îmbrățișările lui înainte și după fiecare repetiție, care te încălzeau indiferent de cum te simțeai. Poate folosesc cuvinte mari și pot să dau în patetism, dar mă simt onorată că David a jucat prima mea dragoste și anume pe Tudor. Cu David mai lucrasem puțin de tot înainte, dar la repetițiile astea mi-a redemonstrat generozitatea pe care o are, gingășia cu care face totul și ca la Vlad, imaginația nesecată în construcția scenelor și a personajelor. Unul dintre cei mai altruiști și buni oameni pe care i-am cunoscut, în grija căruia poți să te lași liniștit, știind sigur că o sa fie bine.
La final, dar nu în ultimul rând, filozoafa noastră, Maria Alexievici. Întruparea dedicației și a disciplinei, dar în același timp al ludicului nemărginit. Un mare talent muzical, dar unul și mai mare teatral. Maria ne-a făcut să râdem, să plângem, să cântăm și să vorbim mai frumos, să nu mai fim cabotini și cel mai important, să știm clar că: "Viața nu ne întreabă.". Iar m-am aruncat la expresii grandioase și poate am aruncat cu un pic prea mult sirop, dar recunosc că mă bucur că am avut contextul în care să pot să le împărtășesc toate lucrurile astea. Deci, concluzionez, doresc tuturor regizorilor, directorilor, colegilor actori să se întâlnească măcar o dată cu oamenii enumerați mai sus și să vadă tot ce am avut eu privilegiul să văd în ei.
Și bineînțeles, omul care ne-a adus pe toți împreună, Cristi. Un regizor cu care sper din suflet să mai lucrez și doresc tuturor să aibă ocazia să-l cunoască. Cred că atmosfera repetițiilor e de cele mai multe ori dictată de personalitatea regizorului și poate de asta pentru noi proiectul ăsta s-a simțit mai mult ca o vacanță. Era imposibil să te simți încrâncenat sau să te iei prea tare în serios când lucrai, chiar dacă toți căutam un pic să-l facem să râdă. Ce am apreciat la Cristi e ca a știut să ia povestea delicată a Dianei și să o potențeze teatral. Era ca un dirijor, vedeam cum încearcă constant să împletească comicul cu emoția, păstrându-se fidel poveștii. Simțeam că tot ce făcea era pentru noi, pentru actori, pentru poveste și pentru public.
Mă tot gândesc că ar mai fi atât de multe de scris și de povestit legat de această experiență, dar parcă nici nu-mi vine să divulg tot ce a fost. Fără să vreau, textul acesta s-a transformat mai mult într-o scrisoare intimă pentru oamenii din proiect și mai puțin într-o povestire despre experiența propriu-zisă de la proiect. Am recitit acum și într-adevăr pare totul de-un pozitivism exagerat, dar cu mâna pe inimă pot spune că în microuniversul nostru slătinean de pe strada Eminescu, așa a fost.
Revenind cu picioarele pe pământ, am un exemplu care concluzionează tot. După majoritatea repetițiilor sau și înainte, mergeam toți la ciorbăria de lângă teatru să mâncăm împreună. Recunosc public, după zeci de ciorbe mâncate și lăudate împreună, că mie chiar nu-mi place ciorba. Deloc. Totuși, acum mă gândesc cu dor și poftă la ele și abia aștept zilele de 16, 24 și 25 mai 2024, să mâncăm o ciorbă împreună.