Dramatizarea aparține autoarei și regizorului Cristian Ban, care, după ce s-a lăsat cucerit de neaoșismele oșenești din Nuntă în Oaș, se arată la fel de încântat de neaoșismele oltenești prezente în povestea Ioanei din Slatina. Oraș mai puțin cunoscut și mai rar bătut de călători în căutare de peisaje mirobolante. Tocmai de aceea cei șase actori, iviți pe scenă ca la un semnal, după ce se prezintă ca personaje, descriu drumul din Timișoara la Slatina desfășurând o hartă fizică a României și comentând năzuros toponimele. Buna dispoziție se instalează din start. Părinții și vecinii de bloc apar cu biografiile lor banale. Tocmai asta i-a plăcut regizorului. "M-a fascinat din start ideea de a spune o poveste atât de comună și recognoscibilă despre propriul nostru trecut, văzut prin ochii unei familii simple din România" mărturisește Cristian Ban. Familia Negrea. Familie de oameni modești. Părinții Ioanei s-au cunoscut în fabrică, și ca să intre în rând cu oamenii, după ce s-au plăcut, li s-a repartizat un apartament din fabrică, după cum se obișnuia prin anii '70 - '80. Nimic mai banal. Nimic mai firesc. Nimic mai normal pentru acea perioadă. Viață ternă. Însă această banalitate este spusă în ritm alert, presărată cu glumițe oltenești și multe schimbări de registru, întrucât actorii trec pe nesimțite dintr-un rol în altul spre surprinderea și amuzamentul publicului.
Spectacolul păstrează acest ritm alert, chiar dacă uneori este întrerupt prin pauze / tăceri semnificative, cum sunt cele legate de boala incurabilă a frățiorului Ioanei. Povestea Ioanei (când personaj, când narator) trece și de tragedia frățiorului mort la 3 ani și peste divorțul părinților, chiar și peste neîmplinirile din viața ei sentimentală. Deși pare fragilă fizic și labilă psihic, ea dovedește că poate să-și continue viața și după ce părăsește orașul natal și se mută la București singură. Emoționantă mărturisirea ei din final. Viața își urmează cursul ei. Cu bune, cu rele.
Mergând pe linia unui patetism îndulcit comic, spectacolul reușește să transmită aura de candoare a personajelor, desenate în registru strict autentic de mâna regizorului. Contribuția actorilor în dezvoltarea proiectului trebuie să fi fost importantă din moment ce e consemnată ca atare în fișa spectacolului. Teodora Dincă își construiește personajul pe componente temperamentale ce îmbină emotivitatea cu delicatețea și exaltarea trăirilor. Tânăra actriță știe să exteriorizeze la superlativ stările de entuziasm afectiv, dar și gama frustrărilor. Iubirea idilică pentru Tudor se transformă treptat în simplă prietenie. David Drugaru conturează în Tudor un tânăr agil, zburdalnic și nepăsător, respectuos cu părinții Ioanei, oricând în stare să dea o mână de ajutor grupului social din care face parte. Tatăl Ioanei primește coloratura ilară în interpretarea lui Marius Florea Vizante. E interesat de sănătatea copilului bolnav, dar și de flecăreala pe teme fotbalistice. Când familia merge la mare, dorm cu toții în mașină că e gratis. Așa erau sejururile la mare în comunism pentru majoritatea oamenilor. Mai puțin motivată spre deloc este decizia de a divorța, ceea ce se lasă cu frustrări în sufletul Ioanei. Exploziv, șarmant și pitoresc este Vlad Pânzaru în rolul vecinului Onel Oltean, al vindecătorului miraculos lansat de Adrian Păunescu în revista Flacăra, Valeriu Popa, dar și în alte roluri episodice. Intervenții comico-muzicale (cântă la pian) are Maria Alexievici în Tanti Ana, învățătoarea și alte fugare întrupări. Deși titlul romanului presupune o focalizare a subiectului pe părinți, profilul mamei Ioanei e mai puțin configurat caracterologic, căci partitura alocată nu-i permite Silvanei Negruțiu să aprofundeze particularitățile psihice ale personajului interpretat.
Pe scenă este adusă atmosfera de la bloc din perioada "construcției comunismului multilateral dezvoltat". O antenă parabolică montată chipurile deasupra blocului (adică în stânga), (pe atunci nu era cablu tv!) și, mai spre dreapta, o pipernicită cameră cu pereți detașabili, adică una din acele celebre "cutii de chibrituri" la care visa clasa muncitoare în drum spre paradis, simbol al bunăstării întregului popor. Scenografă inspirată Andreea Săndulescu. Eclerajul Vlad Lăzărescu, asistent regie Nora Zamfir. Neajunsurile în asamblarea secvențelor sunt aplanate de vorbăria colorată, adorabilă, corozivă adesea. Personajele se întrec între ele să spună vorbe de spirit în dulcele stil tradițional. Simplu, direct. Spontan. Simplitatea limbajului adoptat place. Simplitatea exaltă spiritele și creează bună dispoziție.
(foto: Andrei Gîndac)