Nu am fost niciodată în Slatina, dar românii, de oriunde ar fi fost, la finele anilor '80, începutul anilor '90, se confruntau cam cu aceleași probleme, cu același stil de viață,
într-un cerc închis,
într-o lume îngustă și la propriu și la figurat, cu care
s-au confruntat membrii familiei Negrilă.
Povestea din romanul Dianei Bădica (cum ni se precizează din capul locului) spusă de Ioana, Ioana Negrilă (excelentă Teo Dincă) din Slatina, poartă în ea memoria colectivă a unor oameni care
și-au trăit copilăria, tinerețea, chiar maturitatea în perioada comunistă și imediat post comunistă.
Naratorul principal este Ioana, fetița, apoi adolescenta, tânăra care observă cu maximă atenție tot ceea ce se întâmplă în jurul ei, asupra căreia se răsfrâng dramele familiei, dramele cunoscuților.
Acolo, pe un acoperiș de bloc, cu un
SLATINA 90 roșu luminos în fundal, se conturează modul de trai, se derulează amintirile. Și fiecare actor devine pe rând narator,
aducându-și aportul la construirea întregului. Familia Negrilă e o familie simplă, de muncitori. Mama (Silvana Negruțiu)
s-a căsătorit de tânără, prea tânără (era încă elevă),
dintr-o spaimă, colectivă de fapt, că altfel nu își află locul și stabilitatea
într-o societate constrânsă și constrângătoare sau că, iluzoriu, dobândești astfel o anume libertate.
S-a căsătorit cu un tată (Marius Florea Vizante), un om simplu, mai în vârstă, timid, foarte timid, care, ce să vezi, chiar o plăcea. Totul
s-a petrecut rapid, foarte rapid, ca și cum mai bine să nu mai avem timp să ne gândim.
Și lucrurile intră pe un făgaș al unei normalități repetitive, cu neajunsurile și problemele inerente. Apar copiii, Ioana, fetița veselă și plină de viață, care dispare ușor din vizorul părinților când apare fratele ei, un copil bolnav (
Cernobâlul e de vină! zic ei, părinții), a cărui șansă la viață este una redusă, chinuită și chinuitoare. Alegerea mamei de a semna pentru internarea lui
într-un sanatoriu va fi o alegere tristă, dificilă, necesară poate, dar care, după decesul copilului, va amprenta unitatea familiei, în timp ducând la despărțire, la divorț. Au făcut tot ce era posibil,
într-un sistem sanitar de o precaritate criminală. Cine e vinovat? Nimeni sau poate acel sistem idiot, acel comunism cu tarele lui, cu minimalismul lui, dar toți îmbracă vinovăția ca pe o haină atât de la modă. Cu durerea, tristețea
într-un buzunar, cu zâmbetul mai mult sau mai puțin amar în celălalt.
Ioana vede, trăiește totul cu sufletul copilului care vrea să se joace, să râdă, dar pe care ajunge să îl înece plânsul de prea multe ori. Ea este nevoită să mănânce mereu aceeași mâncare, aceiași ardei umpluți, aceeași ciorbă, este nevoită să se îmbrace după gustul mamei sau, mai trist, al tatălui, să se descurce la școală, la serbare. E un copil care
s-a maturizat mult prea devreme, care ține la părinții ei, doar că durerea pierderii fratelui (și nu numai) se răsfrânge asupra fiecăruia
într-un mod diferit (mama consideră că cineva trebuia să ia o decizie, copleșită de boala copilului,
simțindu-se incapabilă să facă ceva, iar tatăl, care nu ar fi vrut
să-și abandoneze copilul, care era măcinat de gestul soției sale, ce putea să facă...). Ioana are un prieten, de acolo din vecini, Tudorel (David Drugaru), care are și el visele lui, în geacă și pantaloni de fâș, la mare modă și căutare în acei ani, care iubește muzica celor de la
Metallica, un prieten pe care nu știe dacă este sau ar putea fi mai mult decât un prieten.
Ce conta în acei ani? Să ai vecini buni, să
nu-ți dorești mai mult sau prea mult decât poți avea. Și domnul Negrilă avea un prieten bun, în Onel (Vlad Pânzaru), milițianul care știe tot și le vede pe toate, tatăl lui Tudorel, cu care împărțea băutura cea de toate zilele, cu care se uita la meciuri, la bulgari, pe care îi prindea cu o antenă improvizată.
În acest spațiu, ca de acoperiș de bloc, se creează atât de simplu ideea de bloc, de apartament, prin minimalismul obiectelor care îl populează. În acest spațiu se recompune viața unei familii de muncitori
dintr-un orășel din Oltenia (și vorba le este de acolo) care visează la Craiova cum am visa acum la Paris sau New York, Dubai, care se duc
într-o excursie și, din motive de economie financiară, aleg să doarmă în mașină, chinuiți, și cu o falsă satisfacție a evadării din spațiul cotidian.
Narațiunile, personajele cărora le dau viață, pe rând actorii (cu excepția membrilor familiei Negrilă) aduc acel haz care echilibrează balanța. Personaje hilare, precum vecinul Onel, gemenii atât de asemănători cu Stan și Bran, învățătoarea și târfulița cartierului (foarte simpatică Maria Alexievici), hoți și chiar cunoscutul bioenergetician Valeriu Popa (de care
mi-am adus aminte; era mare nebunie și foarte la modă cu metodele lui de tratament și de viață: umbla desculț prin zăpadă, mânca grâu încolțit, bea apă de pe argilă), susținut de Adrian Păunescu și prezentat la Cenaclurile
Flacăra.
Un comic de situație foarte bine dozat, care destinde atmosfera încărcată de nefericire: sosirea lui Iliescu în orășel -
Iliescu-apare /
Soarele răsare, îi face pe toți, cu excepția tatălui, să se ducă să îl vadă și să fluture garoafe roșii (că trandafiri nu prea se găseau în Slatina), chiar dacă știu că asta nu schimbă cu nimic lucrurile, sau urmărirea meciului României la Campionat Mondial de Fotbal din 1994, adunați pe bloc, căutând să prindă semnal mai bun, când tatăl își declara iubirea față de marele Dobrin, pe când vecinul său era mare fan Hagi (amuzanți și când se confruntau în legătură cu muzica de la cenaclul
Flacăra, când unul era fan Hrușcă, cu părinții
enigmatici și cuminți, celălalt fan Ducu Bertzi), sau cântecele de la serbarea de final al școlii. Sunt detalii ale unei vieți de o dureroasă simplitate, unde vise și dorințe se împletesc
într-o urzeală efemeră, fulgurantă.
Cristian Ban, alături de o echipă extraordinară de artiști, a construit un spectacol care emoționează la un nivel de nota 10+, nota zece cu multe felicitări. Un spectacol matur, bine construit, pornind de la niște adevăruri, de la o realitate de necontestat, în care actorii au făcut dovada potenței lor artistice și a implicării depline. Mă lovea râsul simultan cu plânsul, pe care abia reușeam să
mi-l înăbuș, când iar dădeai în râs. Iar inserțiile muzicale au fost atât de bine venite, susținând,
într-o altă cheie, anumite stări sau situații. Și
mi-am amintit tot: copilărie, adolescență, maturitate,
le-am trăit din plin în acei ani și nu am cum să le uit.
Părinții ar trebui,
într-o societate ideală, să le fie modele copiilor. Doar că și ei au fost cândva copii și ar fi avut nevoie de ele. Și când nu le ai, e mai greu să devii tu unul. Dar important este să rămânem oameni în sensul de a nu ne pierde umanitatea, cu defecte, cu imperfecțiuni.
Nothing else matters!Ioana am fost și eu, pe întreaga durată a spectacolului, și chiar și acum, când scriu (dacă aș fi scris pe hârtie, aș fi riscat să se șteargă cuvintele), lacrimile îmi dau de furcă.
Și asta a fost.
PărințiDe: Diana Bădica
Scenariul dramatic: Diana Bădica și Cristian Ban, cu contribuția actorilor
Distribuția:
Ioana, Naratoare: Teo Dincă
Tata, Narator: Marius Florea Vizante
Mama, Naratoare: Silvana Negruțiu
Tudor, Cumnatul, Lupu, Fotograful, Hoț, Geamănul Rădulescu, Narator: David Drugaru
Vecinul Onel, Vasile, Bioenergeticianul Valeriu Popa, Greiere, Hoț, Geamănul Rădulescu, Narator: Vlad Pânzaru
Tanti Ana, Sora, Hoața, Învățătoarea, Naratoare: Maria Alexievici
Regia: Cristian Ban
Scenografia: Andreea Săndulescu / Lighting design: Vlad Lăzărescu
Producător: Teatrul Metropolis, București
(Foto: Maria Ștefănescu) 
