Am crescut la casă, pe o stradă cu foarte puțini copii. Dar mi-am petrecut toate vacanțele la bunici, la țară, unde aveam ditamai gașca. Iar în adolescență stăteam mult timp la verișoara mea la bloc, unde am cunoscut îndeaproape tot ce presupune universul acesta: vecini, fotbal, spatele blocului, bara de bătut covoare, tații care meștereau prin garaje, mamele care mai comunicau de la fereastră câte ceva cu ei.
Aveam senzația că toate astea s-au întâmplat în altă viață, aproape uitasem că am aceste amintiri. Au năvălit toate peste mine și m-au înghițit citind romanul Dianei. Părinți mi-a transformat mediul pur și simplu. Canapeaua a devenit banca din fața casei bunicilor, sufrageria s-a transformat în camera în care pregăteam cu verișoara mea "spectacole" pentru zilele noastre de naștere. Când mă uitam pe geam vedeam, în locul parcului, "valea mare" din Șerbeni, iar vecinii familiei Negrilă erau chiar vecinii mei din blocul în care am ajuns să locuiesc.
Părinți te face să te simți acasă. Cu toate durerile, frumusețile, duioșiile, angoasele și zâmbetele pe care le ai acasă. După ce am terminat de citit, știu că am rămas minute în șir cu ochii pe telefonul fix, încercând să îmi aduc aminte numerele pe care le formam zilnic în copilărie. Nu mi le-am amintit, în schimb am rememorat discuții, felul de a răspunde la telefon al oamenilor, glumele care se repetau la fiecare apel până să ajungi să vorbești cu cine voiai. Și apoi lovitura de grație a realității. Mulți dintre cei care răspundeau nu mai sunt.
Eu am, încă, telefon fix.
Și îmi doream foarte tare să fac parte din spectacolul ăsta, Părinți, la Teatrul Metropolis.
Mi-a luat vreo două săptămâni (de repetiții) să-mi dau seama ce se întâmplă. Lucram cu o echipă complet nouă, într-un ritm care nu l-ar da niciodată pe regizor ca fiind ardelean, iar eu am nevoie de un timp de observare, ca să știu în ce mă arunc. Mă uitam fascinată la colegi, care se aruncaseră demult, în timp ce eu stăteam atârnată, ca atunci când încercam să fac gimnastică la bara de bătut covoare, dar îmi era frică să-mi desprind mâinile.
Nici nu știu când m-a desprins Cristi de-am ajuns să fac flic-flacuri, atât de fin a lucrat. Dar știu că atunci când a durut, m-a făcut imediat să râd. Și atâta cât am râs la aceste repetiții, continuu, în fiecare zi, două luni, eu nu am mai pățit.
Candoarea cu care Teo a spus Belodedici în italiană (citiți acest nume în italiană, veți înțelege) m-a făcut să nu mai pot să îi spun altfel vreodată. Curiozitatea nesfârșită din ochii Mariei (un dar foarte rar - să fii curios încontinuu) și seriozitatea cu care punea întrebările de viață și de moarte (de exemplu dacă să iasă cu rochia în mâna dreaptă sau în stânga) mi-au umplut inima de drag și ochii de lacrimi de râs. Marius îmi apăsa butonul râsului de când inspira ca să spună ceva. Orice. Știți că există momentul ăla în care se aude cum tragi aer în piept înainte să zici ceva? Eu râdeam deja de la acea gură de aer. Apoi felul în care Vlad și David i-au scos pe Greiere și Lupu, din nimic, la o repetiție, mi-a cam zguduit "arta actorului". Nu am mai putut să mă opresc din râs până la premieră.
Am avut teama că nu voi putea să mă abțin în spectacol. Nu mi s-a mai întâmplat. Și era o teamă care îmi făcea multe probleme. Încercam să găsesc tot felul de soluții (să mă pișc, să mă zgârii, să-mi mușc obrajii) în caz că mă ia. Nu reușisem la nici o repetiție.
Dar Cristi a făcut un fel de joc de tetris perfect. Din noi. Nu rămâne niciun spațiu liber, nu e nicio cărămidă unde nu trebuie. Încăpem perfect unde suntem.
Scriam în prima zi în care am ieșit la public că sunt extrem de recunoscătoare pentru echipa asta supercalifragilistică din care am ajuns să fac parte. Sunt. Și după ce am terminat repetițiile m-am simțit ca atunci când mă întorceam la sfârșitul verii de la bunici. Câștigată cu încă niște vieți și melancolică până la lacrimi care se termină în hohote de râs. Și îmi vine să-i sun pe fiecare în parte. Pe fix.
Eu am încă...