Cea de-a 59-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes s-a deschis ieri. Pare să fie o ediţie mai amplă şi mai colorată decît anul trecut, dacă e să judec după cîtă lume se afla pe străzi cu o noapte înaintea începerii ostilităţilor (pînă şi cîrciumile erau deschise la 1 noaptea), după eleganţa terasei sălii de presă, unde scriu acum şi unde s-au instalat canapele confortabile, mese de sticlă, veioze şi, ce e mai important, corturi în caz de ploaie.
Pe de altă parte, şi programarea pare să dea mai multă atenţie celor circa 4000 de jurnalişti pregătiţi să alerge vreme de zece zile cu cîte două genţi în spate. Filmul de deschidere, Codul lui Da Vinci de Ron Howard, care nu face parte din competiţie, a beneficiat de trei vizionări de presă, astfel încît să poată fi văzut de toată lumea. Eforturi lăudabile. Filmul are mîine premiera internaţională, iar jurnaliştii trebuie să scrie pentru a-şi informa cititorii şi a-i aduce în săli. (Am văzut prin palatul festivalului reclame la nu-ştiu-ce cu cuvîntul cod în slogan. Era de aşteptat.) Cu toate acestea, filmul lui Ron Howard este destul de modest. La cea de-a doua vizionare de presă, cea la care am fost şi eu, sala era pe jumătate goală, iar ziariştii destul de blazaţi. Se aşteptau ca filmul de deschidere să dea Cezarului ce-i aparţine, adică o vizibilitate maximă.
Dar ce e cu Codul...? Este previzibil, deşi pe alocuri încîlcit, este melodramatic tot pe alocuri şi, deşi durează două ore şi jumătate, pare să nu concentreze prea multă acţiune în firele sale. Pare tras prin urechile lui Matrix, cu diferenţa că nu foloseşte atîtea efecte speciale şi că salvatorul e o salvatoare. Dar, deşi pueril şi conceput parcă pentru minţile unor copii cărora trebuie să le dai mură-n gură, filmul mi se pare emblematic pentru o epocă. Şi aşa cum Titanicul ieşise din apele transpirate de frică ale unei lumi aflate în buza noului mileniu, panicată la ideea sfîrşitului, şi filmul lui Ron Howard pare să fie oglinda subconştientului omenirii de azi. Care omenire se recaută pe sine. În film, cardinalul interpretat de Alfred Molina vorbeşte aproape tot timpul la mobil, în limba latină - iată lumea de azi surprinsă poate într-o singură frază.
Ce e mai important nu mi se par atacurile Bisericii Catolice la adresa cărţii lui Dan Brown şi a filmului, ci faptul că în spatele ficţiunii propuse de carte se ascunde diagnosticul unei umanităţi aflate în căutarea părţii ei feminine, a unei înţelepciuni a inimii (pe eroina interpretată de Audrey Tatou o cheamă Sophie), o înţelepciune diametral opusă celei masculine care ne-a adus toate favorurile civilizaţiei tehnice conducîndu-ne spre o fundătură. Forţînd poate nota, pot spune că Festivalul de la Cannes din acest an ia pulsul vremii. Alejandro Gonzalez Iñárritu, care are un film - Babel - în competiţie, spunea citat de revista Première că viaţa nu se scrie pentru el în termeni de linearitate şi cronologie, ci în termeni de coincidenţe şi paralelisme. Poate că acest Cod al lui Da Vinci (nu înţeleg de ce nu e tradus Codul Da Vinci din moment ce în engleză e The Da Vinci Code) este nu atît un film comercial, modest şi fantezist, cît o radiografie? Dacă în termenii paralelismului şi coincidenţelor îi va purta noroc Sofiei Coppola, pentru prima oară aici în competiţie (cu Marie Antoinette), pe care tot revista Première o numea ieri pe copertă "Regina Cannes-ului"? Filmul ei va intra în competiţie de-abia pe 24 mai. Pînă atunci, intrăm într-o baie de filme.
La Cannes s-a făcut vreme bună de-abia cu o săptămînă în urmă. Plaja e plină, dar se pare că şi sălile vor fi la fel.