Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cannes 2006

Cannes 59 - între politic şi succese pentru filmul românesc


Revista 22, mai 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ediţia a 59-a a Festivalului de la Cannes tocmai s-a încheiat, cu rezultate foarte îmbucurătoare pentru filmul românesc.

Au fost prezentate două lung-metraje şi un scurt-metraj din România: Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, de Cătălin Mitulescu, în secţiunea (oficială) Un Certain Regard; A fost sau n-a fost?, de Corneliu Porumboiu, în secţiunea (paralelă) Quinzaine des Réalisateurs; şi scurtul lui Cristian Nemescu Marilena de la P7, în Săptămâna Internaţională a Criticii.

Cătălin Mitulescu a mai fost prezent la Cannes şi premiat cu Palme d'Or pentru scurt-metrajul Trafic, acum doi ani. Primul său lung-metraj a fost, anul acesta, oarecum aşteptat ca filmul unui obişnuit al Cannes-ului. Bine şi foarte bine primit (cu câteva excepţii), filmul vorbeşte, pe un ton trist-nostalgic, despre ultimele zile ale perioadei ceauşiste, văzută prin ochii unui copil şi prin cei ai câtorva adolescenţi obsedaţi să fugă din lagărul comunist. E o radiografie reuşită, a unei societăţii în pragul colapsului, a unei lumi pe cale să moară. Se termină cu zilele din Decembrie 1989, când a căzut dictatura. Dorotheea Petre (interpreta din Ryna) face aici al doilea rol al său şi primeşte menţiunea secţiunii Un Certain Regard pentru interpretare feminină.

Marea revelaţie e însă filmul lui Corneliu Porumboiu. Vorbeşte tot despre Revoluţia din 1989, dar văzută / analizată câţiva ani mai târziu, din perspectiva unui burg din Moldova (filmul a fost turnat la Vaslui). Excepţională în filmul lui Porumboiu e îmbinarea de mijloace reduse cu inspiraţia de a găsi soluţii artistice. Cadre fixe, un stil minimalist, o atmosferă ternă, extraordinar redată, un simţ al ridicolului şi micimii la graniţa grotescului, un umor de o aciditate mai mult decât corozivă - toate au contribuit la reacţii de râs / plâns din partea unui public entuziasmat. Nu doar est-europenii, nici măcar doar europenii, ci şi asiaticii au râs cu lacrimi la scenele showului TV şi apoi şi-au şters lacrimile la ultimele cadre de o tristeţe cumplită. Premiul Caméra d'Or pentru film de debut şi Premiul (label-ul) Europa Cinemas vin să confirme talentul unui cineast tânăr, remarcat deja prin scurt-metrajele anterioare. Premii pe deplin meritate!

Se schimbă, aşadar, lucrurile în cinematografia română. Se schimbă în bine, graţie cineaştilor tineri, din noua generaţie. Se simte lucrul acesta mai ales în lumea festivalurilor internaţionale şi sunt recunoscute. Rămâne ca ele să se schimbe şi în ţară, iar ruşini de genul celei de anul acesta, de la premiile UCIN, să nu se mai repete. Iar valorile să fie recunoscute şi-n România. Dar despre toate acestea cu altă ocazie, când cele două filme vor ieşi pe ecranele româneşti, căci fiecare merită o analiză detaliată.

Revenind la Festivalul de la Cannes, ca (aproape) de fiecare dată, atât competiţia oficială, cât şi premiile au fost dominate de politic, în defavoarea esteticului. Constatarea e cu atât mai neplăcută, cu cât preşedintele juriului a fost anul acesta Wong Kar-wai şi ar fi fost de aşteptat nişte premii mai puţin politizate. Dezamăgirea cea mai mare vine chiar de la premiul cel mai mare - Palme d'Or pentru The Wind that Shakes the Barley, al lui Ken Loach - regizor scoţian cunoscut pentru parti-pris-urile lui sindicalist-angajate declarate. Filmul vorbeşte despre lupta irlandezilor pentru independenţă, în anii 1920, şi apoi despre începuturile războiului civil. E un film care, cu siguranţă, îşi are rolul lui (britanicii au comis multe atrocităţi în Irlanda), numai că e departe de a fi cel mai bun film al lui Ken Loach şi, în acelaşi timp, e departe de a fi fost cel mai bun film din competiţia de anul acesta.

Marele perdant e, fără îndoială, Pedro Almodóvar care a semnat, cu Volver, poate cel mai bun film al carierei sale de până acum. Rocambolesc la limita nebuniei, cu o poveste adorabil de falsă şi, ca de obicei, melodramatică, un imn închinat Femeii, Volver ar fi meritat mult mai mult decât premiul pentru scenariu (Pedro Almodóvar) şi pe cel pentru ansamblul interpretării feminine (şase actriţe, printre care Penélope Cruz şi Carmen Maura).

Ar mai fi fost cel puţin un film care ar fi meritat Palme d'Or - ultima parte a trilogiei mexicanului Alejandro Gonzalez Iñárritu - Babel. Film ambiţios, ce reuşeşte să se ridice la nivelul ambiţiilor, cu aceeaşi construcţie cu poveşti intercalate şi personaje care au ceva în comun, dar care nu se cunosc, aşa cum fusese revelaţia Amores perros, filmul său de debut, din 2000. A obţinut premiul de regie.

Şi Loach, şi Almodóvar, şi Iñárritu au mai obţinut premii la Cannes, dar niciodată Palme d'Or. Momentul era de vârf pentru Almodóvar şi Iñárritu şi ar fi trebuit marcat anul acesta, nu şi pentru Ken Loach...

Un alt film cu mesaj (şi cam atât) a fost Indigènes, de Rachid Bouchareb. E un film despre rolul "indigenilor" (aşa cum erau ei numiţi) din coloniile franceze, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, şi despre discriminarea care durează până în zilele noastre. Combatanţilor li s-au acordat pensii care le-au fost suspendate în anii 1960, când fostele colonii şi-au dobândit independenţa. Deşi acum câţiva ani ei au obţinut în justiţie dreptul la pensii de veterani (care, în plus, să fie plătite retroactiv pentru toată perioada din anii 1960 încoace!), măsura nu a fost pusă în aplicare nici acum de către statul francez. Şi acesta un film necesar, dar nu neapărat premiabil. A obţinut premiul pentru ansamblul interpretării masculine (Samy Nacéri, Djamel Debbouze, Sami Bouajila, Roschdy Zem, Bermard Blancan).

Iar Marele Premiu al Juriului i-a fost acordat lui Bruno Dumont, pentru Flanders.

Tot sub semnul politicului se află Il Caimano, al lui Nanno Moretti - o satiră la adresa lui Berlusconi, una destul de proastă însă, cu un final complet rupt de tot restul filmului. Şi tot în zona politicului (cu un final de data asta excelent) a fost Crónica de una fuga, al argentinianului Israel Adrián Caetano, despre torturile la care au fost supuşi opozanţii juntei militare din anii 1970-1980, din Argentina.

Dincolo de competiţia oficială, Cannes-ul înseamnă şi alte câteva secţiuni competitive, plus Săptămâna Criticii şi Quinzaine des Réalisateurs. Multe din cele mai interesante filme sunt selecţionate în aceasta din urmă, aşa cum a fost cazul lui A fost sau n-a fost? ori al filmului lui Daft Punk - Electroma. De o stranietate şi o frumuseţe paralizante, foarte tragic, Electroma e o parabolă pe marginea condiţiei de paria şi a singurătăţii, aflată (vizual) între filmele psihedelice ale lui Matthew Barney şi meditaţiile lui Gus Van Sant (din care e aproape copiat drumul prin deşert din Gerry). Cei de la Daft Punk, cunoscuţi pentru stranietăţile lor, nu fac acum decât să se înconjoare cu şi mai mult mister, amestecat cu fascinaţie.

Mergând mai departe, pe lângă secţiunile "la vedere", Cannes-ul înseamnă, în proporţie de 80%, Market. Adică sute de proiecţii în Market, în care poţi descoperi infinit mai multe decât în competiţii. Poţi descoperi, de exemplu, Tsotsi - filmul sud-african care a obţinut Oscarul pentru film străin anul acesta, nu rău, dar cu mult sub nivelul palestinianului Paradise Now, concurentul lui. Poţi descoperi primul film produs de Arabia Saudită (ţară în care cinematograful e interzis) - Shadow of Silence, de Abdullah al Moheissen, foarte foarte prost. Poţi descoperi inclusiv filme româneşti - Legături bolnăvicioase, de Tudor Giurgiu, care a mai fost cumpărat în câteva ţări. Şi poţi descoperi standuri şi pavilioane, printre care şi cel al României, reprezentată pentru prima dată în Village International anul acesta cu un pavilion.



 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2006


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


Alte articole

 Cannes nr. 59 - A fost sau n-a fost?, Alin Ludu Dumbravă
 Cannes 59: Palmares cu ochelari de soare, Alex. Leo Şerban
 Vasluiul a bătut Cannes-ul cu 2 la 0, Iulia Blaga
 Camera d'Or pentru Corneliu Porumboiu! - Cannes 2006, Roxana Moroşanu
 Să ne aşteptăm la un premiu românesc? - Cannes 2006, Iulia Blaga
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2006


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer