Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cannes 2006

Vasluiul a bătut Cannes-ul cu 2 la 0


România Liberă, iunie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cannes-ul nu aparţine Franţei. E o ţară în sine, în care se vorbesc toate limbile, în care jurnaliştii se împart în rose pastille, rose, bleu, blanc - în funcţie de culoarea badge-ului (şi de cea a importanţei lui), un oraş în care unii vin ca să vadă filme, alţii ca să facă afaceri cu şi din filme, alţii să-i vadă pe zei, iar alţii să fie văzuţi. E locul unde vin şi Paris Hilton - pe o sumă imensă, dar şi Al Gore, eroul documentarului An Unconvernient Truth, care vorbeşte despre activitatea lui de stopare a procesului de încălzire a planetei. Cannes-ul e cel mai important festival de film din lume. Un premiu la Cannes poate lansa cariera unui începător, iar un cineast consacrat vrea să-şi arate aici rodul muncii. Cannes-ul e şi locul unde se fac cele mai rapide afaceri din industria filmului, locul unde producătorii şi distribuitorii au zeci de întîlniri pe zi. Cannes-ul, mai exact locul de peste drum de Grand Théâtre Lumière, cu covorul lui roşu şi cerculeţele trasate pe ciment pentru fotografii profesionişti, e şi locul unde fanii îşi instalează scăunelele şi umbreluţele, şi suportă căldura, frigul, foamea, înghesuiala pentru a smulge un autograf sau un surîs pentru o fotografie. Fanii vin şi în cupluri. Bărbatul face fotografii, soţia vînează autografe. Cannes-ul creşte în proporţii de la an la an, dar organizatorii se străduiesc să nu-l lase să se umfle ca o omletă cu lapte.

În acest an numărul filmelor înscrise a crescut cu 15%. S-au înscris 1520 de filme, din care au fost reţinute în Selecţia Oficială vreo 50. În Marché du Film, cea mai mare piaţă de profil din lume, s-a depăşit în acest an cifra de 10.000 de participanţi. La anul se aşteaptă un festival şi mai grandios. A 60-a ediţie va beneficia nu numai de mari refaceri ale sălilor, ci şi de o selecţie viguroasă. Am reţinut deocamdată că Emir Kusturica s-a autoinvitat, de altfel el n-a venit între 17 şi 28 mai la Cannes tocmai pentru că lucrează la noul său proiect pe care vrea să-l aibă gata la anul. E de dorit ca selecţia să fie într-adevăr memorabilă, pentru că în acest an ea a fost per ansamblu destul de modestă. Din tot ce-am văzut mi-au plăcut vreo 6 filme, iar cel puţin patru mi s-au părut mult prea slabe pentru a fi selecţionate în competiţia oficială.


O nouă generaţie de cineaşti români talentaţi

Pentru România, ediţia din acest an a fost însă una glorioasă. Au mai fost români la Cannes. Ion Popescu Gopo a primit cu Scurtă istorie, în 1957, Palme d'Or-ul pentru scurtmetraj, ca şi Cătălin Mitulescu în 2004, cu Trafic. Lucian Pintilie a fost selecţionat de mai multe ori, chiar în competiţia oficială. În 1964, Liviu Ciulei a primit Premiul de regie pentru Pădurea spînzuraţilor, iar în 1966, Mircea Mureşan a primit pentru Răscoala, Premiul de debut, echivalentul premiului pe care l-a primit în acest an Corneliu Porumboiu, cu A fost sau n-a fost? (chiar dacă premiul se numeşte Caméra d'Or doar de 30 de ani). Exemple mai sunt. Dar 2006 este singurul an al cinematografiei noastre cînd la Cannes au fost selecţionate trei filme româneşti care s-au întors cu trei premii.

Pîrtia noilor succese a fost deschisă însă în 2001, cînd Marfa şi banii lui Cristi Puiu a fost selecţionat în Quinzaine des Réalisateurs, urmat cîţiva ani mai tîrziu de Occident-ul lui Cristian Mungiu. În 2004, Cătălin Mitulescu a fost premiat în secţiunea studenţească Cinéfondation. Un an mai tîrziu, Mitulescu a luat Palme d'Or-ul pentru scurtmetraj, iar Corneliu Porumboiu a fost premiat la Cinéfondation. Anul trecut, Puiu a fost premiat pentru Moartea domnului Lăzărescu cu distincţia principală a secţiunii Un Certain Regard. Festivalul nu-şi uită "copiii". În acest an, Cătălin Mitulescu a fost selecţionat cu lungmetrajul său de debut în Un Certain Regard, Corneliu Porumboiu cu lungmetrajul său de debut în Quinzaine des Réalisateurs, Cristi Puiu a fost invitat la Atelierul care i-a permis să caute finanţare pentru un nou proiect, iar la lista celor de mai sus a fost adăugat un nume nou, cel al debutantului Cristian Nemescu, autorul mediumetrajului Marilena de la P7, selecţionat în Semaine de la Critique. Vreau să spun că da, există o tînără generaţie de cineaşti români, ei au ceva de spus, dar acel invocat conflict între generaţii nu cred că există decît în măsura în care tinerii sunt nemulţumiţi cînd cineaştii consacraţi primesc bani publici pentru a face filme proaste.


La 641 de ani după Bătălia de la Vaslui...

Ţin minte că anul trecut eram mai mulţi români pe terasa unei pizzerii canneze cînd am auzit prima oară, din gura lui Corneliu Porumboiu, subiectul filmului care iniţial se numea A fost sau n-a fost revoluţie la noi în oraş?. Eram pe sub mese, povestea avea un umor nebun şi pe deasupra mai era şi reală. Un an mai tîrziu, nu numai că acest film este terminat şi selecţionat la Cannes, dar primeşte şi un important premiu din palmaresul oficial. "O să te facă cetăţean de onoare al Vasluiului", i-am spus lui Corneliu Porumboiu după ce s-a aflat că, pe lîngă Premiul Label Europa Cinémas, va primi şi Caméra d'Or-ul. "Să-l vadă întîi, să văd dacă le place", mi-a răspuns cineastul care cocheta cu ideea de a organiza premiera oficială a filmului în oraşul său natal, dar se lovea de faptul că la Vaslui nu există nici un cinematograf. Patriotismul lui Porumboiu a mers la Cannes mînă-n mînă cu umorul. Fotografilor care îl strigau după decernarea premiilor le-a replicat "Romanian, please!", iar pe scenă şi-a mulţumit la final şi lui însuşi. După ce Dorotheea Petre a primit Premiul de interpretare feminină al secţiunii Un Certain Regard, pentru rolul din Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii de Cătălin Mitulescu, pe terasa barului Grand Café, loc de întîlnire al cineaştilor români de pe Croazetă, s-a organizat o petrecere românească. Cel care a făcut convocarea a fost Cătălin Mitulescu. Acordurile melodiilor de la karaoke-le din bar au fost acoperite la un moment dat de cîţiva lăutari români, care au trecut de la Drumurile noastre la manele şi Trandafir de la Moldova (dedicaţie pentru Porumboiu), sfîrşind cu învîrtite ardeleneşti. Cristian Nemescu plecase deja, pentru că intra în filmări cu lungmetrajul lui de debut, California Dreaming. El a avut parte de o întîlnire cu Gaspard Noé, naşul secţiunii Semaine de la Critique. Controversatul cineast (boicotat acum cîţiva ani la Cannes, pentru Irréversible, cu ieşirea jurnaliştilor din sală) l-a sfătuit pe el şi pe alţi tineri să nu pună la inimă cuvintele grele ale criticilor, atunci cînd ele cad ca o ghilotină, şi să-şi vadă de treabă.


Barca pe valurile Mediteranei

Mi-am adus aminte de România şi la proiecţia ultimului film din festival, Transylvania, de Tony Gatlif, o poveste de dragoste filmată în Ardeal, cu distribuţie internaţională, în care Ardealul conta mai puţin decît "ideologia" lui Gatlif care, el însuşi o combinaţie de algerian şi ţigan, face numai filme despre ţigani. Mi-am adus aminte de România şi pe Croazetă, unde la doi paşi de Mediterana auzeam la acordeon Barca pe valuri, dar şi cînd la terase apăreau ţigani români cu trandafiri de vînzare.


O ediţie cu destulă politică în vene

Altfel, din ediţia a 59-a mi-au plăcut cîteva filme şi am reţinut cîteva lucruri: că nu e bine ca de la un cineast consacrat să te aştepţi numai la filme bune (vezi Aki Kaurismäki, cu Les Lumières du Faubourg), lucru valabil şi pentru un cineast nu atît de celebru, dar premiat anterior la Cannes (turcul Nuri Bilge Ceylan, prezent acum cu Iklimler), că nu e bine să te aştepţi ca la Cannes toate filmele din competiţia oficială să te dea pe spate - din păcate, sunt multe jocuri de interese, atît financiare, cît şi strategice (un nume cunoscut atrage atenţia). Am mai reţinut faptul că dacă eşti jurnalist e bine să ai laptop, ca să nu mai stai la coadă la calculator, deşi în acest an s-a amenajat o terasă foarte drăguţă, cu apă şi cafea gratis, că e bine să ai o bună pregătire fizică pentru a putea căra după tine caiete de presă şi reviste, asta dacă nu preferi să rupi doar paginile care te interesează (şi presupunînd că ai timp să citeşti), că e bine să nu te enervezi atunci cînd alţi confraţi se bagă în faţă la cozile de intrare la vizionări, că nu e bine să te enervezi în general.

Pentru fiecare ediţie, selecţionerii coc un mic scandal. În acest an ea a fost Marie Antoinette de Sofia Coppola, huiduit de unii jurnalişti francezi, dar lăudat de alţii, după ce oricum dăduse apă la moară patriotismului francez oripilat la ideea că nişte americani intră cu bascheţii în istoria lor. Celălalt pol al interesului, Da Vinci Code de Ron Howard, care a deschis competiţia, a fost repede uitat, ca şi cînd n-ar fi fost. Una dintre gazetele cu apariţie zilnică, Metro, făcea o glumă şi enumera cinci motive pentru care merită să vezi filmul. Printre altele, ca să nu mai citeşti cartea şi ca să faci o vizită virtuală prin Luvru. Nu ştiu cum se vor simţi cele 40 de milioane de cititori ai cărţii lui Dan Brown, dar probabil că vor spune, ca nu mai ştiu ce cleric cu funcţie, că scandalul cu sacrilegiul a fost umflat şi că filmul e doar o ficţiune de aventuri, una destul de leşinată.

Ediţia a 59-a a avut însă o mare încărcătură politică, lucru vizibil în acordarea Palme d'Or-ului filmului veteranului Ken Loach, The Wind That Shakes The Barley, care nu se număra printre favoriţi, dar care repune sub lupă originile conflictului britanico-irlandez. Protagonistul filmului, Cillian Murphy, născut în Cork, a mărturisit într-un interviu că propria lui familie a avut de suferit de pe urma persecuţiilor britanice. Alte filme din competiţie se foloseau de un război nenumit (Flandres de Bruno Dumont, Marele Premiu al Juriului) sau de al doilea război mondial (Indigènes de Rachid Bouchareb, Premiu de interpretare pentru distribuţia masculină), dar trimiteau prin reflexie la realitate - la războiul din Irak în primul caz, şi la problema etnică a algerienilor, a străinilor asimilaţi sau nu de Franţa, în cel de-al doilea. În Babel de Alejandro González Iñárritu (Premiul pentru regie), cele patru poveşti intersectate se desfăşurau pe terenul dur al lumii de azi, în care nesiguranţa şi neîncrederea capătă proporţii greu de imaginat. Regizorul s-a referit la asta în cadrul conferinţei de presă, spunînd că s-a săturat de cît de mulţi "terorişti" au apărut după 11 Septembrie 2001. Un alt film din selecţia oficială, dar care n-a intrat, din respect pentru victimele actelor teroriste din 2001, în competiţie - e vorba de United 93 de Paul Greengrass, era o reconstituire fictivă, deşi realizată după înregistrările convorbirilor telefonice ale călătorilor celui de-al patrulea avion deturnat de terorişti. Aceşti 40 de oameni au fost, spune regizorul, primii oameni ai generaţiei post-11 Septembrie. În Crónica de una fuga, cineastul argentinian Israel Adrián Caetano face o reconstituire concisă şi rece, cu un foarte muzical simţ al ritmului, a cazului real al unui tînăr luat ostatec de Junta Militară în anii '70 , care reuşeşte să evadeze alături de cei trei colegi de celulă. Astfel de cazuri geografic izolate, cum e cel din film, sunt universale pentru că vorbesc despre lucruri general umane. "Am făcut un film despre supravieţuire", afirmă regizorul dar filmul, din păcate, n-a figurat în palmares.


Lumina muzicală de deasupra capului

"Muzica e reflexul unui personaj", a spus compozitorul Alexandre Desplat care a susţinut în acest an Lecţia de muzică. Desplat e unul dintre cei mai bine cotaţi autori de muzică de film ai momentului. A compus coloanele sonore din aproape 100 de filme, printre care Birth, Girl With a Pearl Earring şi Syriana. E colaborator de bază al regizorului Jacques Audiard, cea mai recentă ispravă a lor fiind De battre mon coeur c'est arrêté. Este interesant să-i asculţi pe compozitori vorbind despre munca lor. De pildă, Alexander Bălănescu (care e de altfel autorul coloanei sonore a filmului Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii) vorbea odată despre o arhitectură care devine vizibilă şi tridimensională. Desplat s-a referit la o operaţie de "decupare a loess-ului construcţiei muzicale". Muzica lui, inspirată din lucrările minimaliste ale Philip Glass, John Adams sau Reich, îşi propune să "scoate în evidenţă lumina personajelor". Scriind muzica la De battre mon coeur c'est arrêté, Desplat îşi imagina o mică lumină plutind deasupra personajului principal, de consistenţa unei lumini magnetice. Să compui muzică de film e, pentru acest compozitor fan asumat al lui Nino Rotta (compozitorul lui Fellini), un travaliu nu foarte diferit de cel al operatorului, pentru că presupune să filmezi personajele cu o "cameră muzicală". Fragmente interpretate la pian de compozitor şi intervenţiile lui Jacques Audiard, unul dintre cei mai buni cineaşti francezi ai momentului dar un timorat de ideea de a vorbi în public, au colorat această lecţie de o oră şi jumătate care s-a dovedit prea scurtă.


Sofia Coppola ştergîndu-şi degetele pe rochie

Cannes-ul înseamnă şi petreceri- pentru unii, numai petreceri. Există şi jurnalişti care trimit corespondenţe numai despre viaţa nocturnă a festivalului. (O jurnalistă povestea în Metro cum a decurs unica ei petrecere din festival, la care s-a îmbătat cui, a vărsat şi a adormit pe o canapea.) Revista Hollywood Reporter reuşeşte să pătrundă cu oamenii ei la aceste ospăţuri regale şi în fiecare zi informează plebea despre ce s-a mîncat şi cine a mers la nu ştiu ce petreceri. În acest an, cea mai reuşită petrecere se pare că a fost cea de după premiera filmului Sofiei Coppola, Marie Antoinette, la care regizoarea a fost surprinsă ştergîndu-şi degetele murdare de ciocolată pe rochie, în vreme ce focul de artificii a fost singurul pe care l-a văzut Cannes-ul în acest an. Finalurile ultimelor două ediţii au fost încununate de cele mai fastuoase focuri de artificii pe care le-am văzut vreodată, trase de pe un vapor din rada portului şi care acopereau întreg cerul. Anul acesta, festivalul s-a încheiat parcă în fugă. El a durat cu o zi mai mult decît cel de anul trecut, dar deja după premii, angajaţii municipalităţii au început să încarce florile, să dea jos indicatoarele cu restricţii de circulaţie, asta după ce revistele festivalului îşi sistaseră apariţia cu două zile înainte de final. Cam ca la o petrecere la care gazda începe să arunce scrumierele ca să-ţi dea de înţeles că-i e somn. În consecinţă, m-am şi întors în patrie (Cannes-ul e mort în restul anului), dar aştept cu interes viitoarea ediţie, pentru că e sigur acum, România e pe val.



 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2006


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga


Alte articole

 Cannes nr. 59 - A fost sau n-a fost?, Alin Ludu Dumbravă
 Cannes 59: Palmares cu ochelari de soare, Alex. Leo Şerban
 Cannes 59 - între politic şi succese pentru filmul românesc, Laurenţiu Brătan
 Camera d'Or pentru Corneliu Porumboiu! - Cannes 2006, Roxana Moroşanu
 Să ne aşteptăm la un premiu românesc? - Cannes 2006, Iulia Blaga
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2006


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer