"Am un gust foarte prost în materie de film", mărturisea Helena Bonham Carter - membră a juriului - la conferinţa de presă din 17.05.06. Iar preşedintele aceluiaşi juriu, hongkonghezul Wong Kar-wai, scrutînd sala cu deja legendarii săi ochelari de soare, declara: "Voi permite membrilor juriului să poarte ochelari de soare şi să fumeze..."
Nu ştiu dacă WKW i-a păstrat în timpul vizionărilor, sau i-a obligat pe membrii juriului să facă la fel, dar Palme d'Or-ul de anul acesta de la Cannes, anunţat pe 28.05, arată ca şi cum: juraţii i-au acordat "în unanimitate" recompensa supremă lui Ken Loach şi foarte oarecarelui său film / frescă istorică The Wind That Shakes the Barley (Vîntul care scutură orzul), orbiţi - parcă - de splendoarea celui mai bogat film din competiţie: jubilator-melancolicul Volveral lui Pedro Almodovar!
"Vîntul care scutură palmaresul"
Cei la care ţii cel mai mult te dezamăgesc cel mai tare: Scorsese i-a dat Palma lui Angelopoulos şi soporificului său Eternitatea şi o zi; Cronenberg, Rosettei fraţilor Dardenne; iar Tarantino - lui Michael Moore... Ken Loach a plecat, acum, cu Palme d'Or în buzunar - pentru un film pe care nimeni, nimeni (dintre critici, jurnalişti şi public) nu-l dădea favorit (pariurile se făceau pe Volver şi pe Babel al mexicanului Iñarritu). Dacă o "activitate neîntreruptă" de cîteva decenii pe ogorul celei de-a şaptea arte trebuia să fie, în fine, recompensată, acest lucru s-a produs, iată, în 2006, la a 59-a ediţie, sub preşedinţia rafinatului WKW. Or, The Wind That Shakes the Barley nu este nici măcar unul dintre filmele foarte bune ale lui Loach! Este un film-lecţie de istorie, previzibil şi bătrînicios. "Ce-ar trebui să mai facă Almodovar pentru a primi Palme d'Or?" se-ntreba Derek Elley, de la prestigioasa revistă Variety, înainte de ceremonie - cînd zvonurile privind "declasarea" lui de către Loach începuseră să se infiltreze. La care "şeful" său de la aceeaşi publicaţie, Todd McCarthy, i-a dat, într-un fel, răspunsul - după ceremonie: "Răbdarea se răsplăteşte: Loach se-nvîrte de-atîta timp în preajma Palmei încît era de aşteptat să i se dea într-o bună zi." Cu alte cuvinte - mai ai puţintică răbdare, Pedro: dacă nu mori, Doamne fereşte, de inimă rea, peste vreo 10-15 ani o vei obţine şi tu - preţioasa Palmă... Deocamdată, juriul a hotărît să-ţi ofere un palmeres care ça fait mal. Un palmares OK, în rest (pînă la urmă, Volver rămîne singurul film care a primit 2 premii - ba chiar 7, dacă le punem la socoteală pe las chicas recompensate angro!), dar care exact pe ici, pe colo, în punctele esenţiale (adică în privinţa Palmei aşteptate de toată lumea, şi mai ales de Almodovar), a dat-o, răsunător, în bară! Mai precis, în codul de bară al "valorii care aşteaptă numărul anilor"... "Une Palme à l'ancienneté", titra Libération a doua zi. E ca şi cum, la Eurovision, ar fi cîştigat Gică Petrescu.
Membru al juriului, Patrice Leconte spunea, la aceeaşi conferinţă de presă, că nu-şi doreşte "un palmares bej" - tern, fără relief, fără pasiuni... Palmares, poate că nu (deşi, dacă ar fi vrut un palmares cu adevărat "epocal", "radical" şi "cu scandal", juriul ar fi trebuit să premieze Marie Antoinette, filmul rockoco al Sofiei Coppola, tembelul Southland Tales al lui Richard Kelly şi interminabilul Juventude en marcha al lui Pedro Costa); dar Palma - sigur da...