Cannes nr. 59 - A fost sau n-a fost?

A fost şi am fost. Şi a fost un alt an românesc, după premiul cu Moartea domnului Lăzărescu de anul trecut. Lung-metrajul de debut al lui Corneliu Porumboiu, prezentat în Quinzaine des realisateurs intitulat A fost sau n-a fost? (dar pentru vestici 12:08 la est de Bucureşti), a fost premiat cu Camera d'Or, cea mai mare distincţie pentru un prim film.

Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii de Cătălin Mitulescu (al cărui Trafic a primit, în 2004, premiul Palme d'Or pentru scurt-metraj), prezentat în secţiunea Un Certain Regard, a primit premiul de interpretare feminin (Dorotheea Petre). Un alt film românesc, mediu-metrajul Marilena de la P7, de Cristian Nemescu, a fost prezentat în secţiunea Semaine de la critique. A fost şi primul an când România a avut pavilion pe Croisette, alături de Bulgaria.

Tot a fost sau n-a fost? A fost şi am fost. La Cannes Classics chilianul de 77 de ani Alejandro Jodorowski, a venit cu o versiune restaurată la legendarul El Topo (1970) şi în Cinema de la plage s-a dat Holy Mountain. La proiecţie a fost prezent prietenul său, Nick Nolte, aflat în festival pentru a promova noul său rol într-un film independent (Peaceful Warrior, regia Victor Salva) şi prima voce de desen animat (în Over the Hedge, alături de Bruce Willis, care a venit chel complet şi îmbrăcat în roşu). Un alt film suprarealist Avida, de Gustave Kervern şi Benoît Delepine (Aaltra, prezentat şi premiat la Cluj, TIFF #4), un fel de nepoţel al lui El Topo, a fost prezentat în afara competiţiei.

Preşedintele juriului, hongkongezul Wong Kar Wai nu şi-a scos nici o clipă ochelarii negri. Dar poate nici pe cei de cal. Pentru că, alături de Monica Bellucci, Helena Bonham Carter, Zhang Ziyi, Lucrecia Martel, Samuel L. Jackson, Patrice Leconte, Tim Roth şi Elia Suleiman, adică întreg juriul, a luat nişte decizii cel puţin extravagante, cum ar fi aceea de a nu premia cu Palme d'Or filmul lui Almodovar, Volver, preferatul festivalului, ci cu premiu de scenariu şi de ansamblu feminin, după cum a dat pentru ansamblu masculin la Les Indigenes. Dacă aceasta ar putea fi considerată o decizie politică, pentru Volver n-ar fi încăput discuţii, Penelope Cruz e minunată şi o forţă absolută pe ecran, amintind de frumuseţile din filmul italian clasic. Irezistibilă, dar nu pentru ochelarii lui WKW. Palme d'Or a luat The Wind That Shakes the Barley al lui Ken Loach, personal nu l-am văzut dar se zice că vântul lui Loach bate cam în dungă. Bruno Dumont cu dificilul Flandres a primit Marele Premiu, iar Premiul Juriului l-a luat un film de debut (Red Road) care ar fi trebuit să concureze într-o secţiune paralelă... dar, deh, aşa e la Cannes.

Măcar palmaresul să fie elitist pentru că altfel e destul loc de comerţ şi de party. Festivalul a început cu megastarul Da Vinci Code, huiduit de presă dar fără probleme la spectatori, au fost şi X-Men-ii în plină forţă pe de trei, Oliver Stone a arătat 20 de minute din filmul său despre 11 septembrie, World Trade Center, alături de o proiecţie aniversară de 20 de ani a celebrului Platoon, într-o copie nouă, alături de Charlie Sheen, Willem Dafoe şi Tom Berenger.

Dar cei mai pe val au fost sud americanii. Argentinianul Cronica de una fuga (Buenos Aires 1977), de Israel Adrián Caetano, cu Rodrigo de la Serna în rolul principal, este deja favoritul Oscarului de anul viitor. Mexicanii au venit cu El Violin, film de debut în alb-negru de Francisco Vargas Quevedo (secţiunea Un Certain Regard, unde a fost şi premiat), Labirintul faunului de Guilermo Del Toro şi Babel de Alejandro González Iñarritu (Premiul de regie).

Richard Linklater a fost în competiţia oficială cu Fast Food Nation, şi a prezentat în premieră un al doilea film, proiecţie de noapte, amânata adaptare a romanului lui Philip K. Dick, A Scanner Darkly, realizată printr-un procedeu de animaţie rotoscopic. Alături de Linklater au fost în sală Keanu Reeves şi Robert Downey jr. Tot noaptea, fanii s-au adunat pentru a-l sărbători pe Kevin Smith care a adus în premieră mondială, Clerks 2.

O proiecţie relaxată, cu râsete unanime, fără presiunea care a coborât asupra Richard Kelly cu Southland Tales, considerat marea greşeală a selecţiei. A fost şi a fost, mai vedem la anul, când focurile de artificii ar trebui să însoţească întreaga ediţie 60 şi nu numai petrecerea filmului Marie Antoinette, care a făcut din Cannes-ul de anul acesta timp de 15 minute noul Versailles...