"Sper că juriul din acest an va fi limpede ca oglinda", a spus Wong Kar-wai la conferinţa de presă susţinută în prima zi a festivalului, alături de colegii săi juraţi Patrice Leconte, Monica Bellucci, Tim Roth, Samuel L. Jackson, Lucrecia Martel, Zhanhg Ziyi şi Helena Bonham Carter. Şi colegii lui Wong Kar-wai par decişi să se bată pentru ideile lor şi să nu meargă pe compromisuri, deşi sunt conştienţi că oricum cineva se găseşte să conteste premiile în fiecare an. De pildă, Patrice Leconte a spus că speră ca în ultima zi a festivalului, 28 mai, nu va cîştiga "un film bej", chiar dacă Helena Bonham Carter a declarat cu autoironie că ea nu prea are gust la filme.
Pînă una, alta, seria proiecţiilor filmelor din competiţie s-a deschis cu un film pentru care răspund selecţionerii, un film care face dovada faptului că nu numai politicul contează la Cannes cît poate mai ales interesele financiare. Filmul Summer Palace, realizat de cineastul chinez Lou Ye, îşi plasează acţiunea în China anului 1988 pentru a traversa alături de tinerii săi eroi, studenţi, protestele din Piaţa Tien An Men (1989), pînă la reformele economice şi retrocedarea Hong Kong-ului din 1997. Miza filmului este deci una importantă şi în plus filmul a fost selecţionat la Cannes înainte de a i se da voie de către autorităţile chineze să iasă din ţară. Este şi un film în care eroii nu numai că se sărută (pe gură,) dar fac şi dragoste (de mai multe ori, cît pentru toată cenzura comunistă). Plasat în perioada înfloririi revoluţiei culturale, cu studenţi chinezi discutînd pe textele lui Vaclav Havel şi ascultînd muzică americană, filmul e important din punctul de vedere al unui statement politic, dar este modest din punct de vedere estetic. Regizorul, care a lucrat un scenariu la a cărui scriere a contribuit şi soţia sa, alege să trateze istoria într-o manieră romantică, prin unghiul unei tinere care "creşte o dată cu ţara", modalitate ce scapă priza cu realitatea. Toate referinţele "de acolo", din acea epocă, oricît de adevărate ar fi (regizorul e născut în 1967), par neverosimile şi puse cu mîna, de parcă regizorul (premiat deja la Mannheim şi Rotterdam) ar fi ştiut ce merge bine la export.
Anul trecut, competiţia canneză a mai avut două astfel de filme în care politicul părea să fi fost mai important pentru selecţioneri decît calitatea - Kilomètre zéro de Hiner Saleem şi Free Zone de Amos Gitaï. Nu cred că e o reverenţă adusă realităţii, cît răsfrîngerea unor anumite interese financiare. Filmul irakian era coprodus cu Franţa, iar Amos Gitaï e un nume. Selecţionarea lui Summer Palace, coproducţie franco-germană-chineză în care s-a implicat şi Sylvain Bursztejn (care a coprodus Balanţa lui Lucian Pintilie - lucru pe care revistele care apar la Cannes nu uită să-l precizeze) spune foarte multe despre locul pe care cinematograful asiatic îl ocupă azi pe piaţa filmului şi despre "avîntul" cinematografiei chineze care, dacă e să-l credităm pe Sylvain Bursztejn, va fi în zece ani de acum înainte mai de succes ca cea indiană. Să nu uităm că din juriul din acest an de la Cannes fac parte şi doi chinezi.
Ieri am văzut şi cel mai recent film al britanicului Ken Loach, care bate festivalurile de mai bine de 30 de ani, avînd deja la Cannes un premiu al juriului ecumenic pentru întreaga carieră şi două premii ale juriului. După ce a vorbit despre războiul civil din Spania, despre sandiniştii din Nicaragua şi despre cam tot ce poate defini un cineast social, Ken Loach atacă cu The Wind That Shakes the Barley un subiect delicat, cel al războiului civil care a izbucnit în Irlanda după declararea independenţei şi s-a înfiinţat Armatei Republicane. Cu un Cillian Murphy discret dar prezent, filmul are o primă jumătate foarte bună, în care scenariul destul de otova reuşeşte să contureze povestea unor prieteni care intră în lupta de gherilă fără să ştie măcar să tragă cu puşca, dar maniera foarte clasică, aproape bătrînicioasă de a trata subiectul face ca cea de-a doua parte să-şi piardă vizibil ritmul şi să frizeze plictiseala. În momentul în care eroii văd la cinematograf un jurnal de actualităţi (imagini reale cu Michael Collins) ne dăm şi noi seama de distanţa dintre acestea şi reconstituirea lui Loach. Cît despre eventualele atacuri asupra filmului, cineastul nu se teme de ele, chiar dacă el, britanic fiind, face un film net în favoarea irlandezilor. Oricum, declară că e conştient de faptul că vor fi interesaţi de el cei care ştiu despre ce e vorba, iar restul vor pleca plictisiţi. Prin tratarea clasică regizorul reuşeşte însă şi secvenţe foarte bune, cum e cea în care eroul e nevoit să-şi împuşte un prieten trădător sau momentul cînd trupa de gherilă îşi numără primele victime - secvenţe gîndite parcă prin prisma spectatorului care, ca şi eroii, e ca o pagină albă pe care nu s-au scris încă trădările ori greşelile.
Despre Codul lui Da Vinci pot să vă spun că are cronici proaste aici. Variety, care are ediţii zilnice, avea ieri două texte ironice, chiar dacă anunţa şi faptul că filmul a fost interzis în India cu două zile înainte de premieră. Spectacolul de gală, la care a luat parte echipa, a fost prefaţat cu cîteva ore înainte de protestele unor măicuţe şi preoţi britanici.