Despre oameni și câini în DogMan la TIFF, 2024

Deschiderea oficială a TIFF 23 cu DogMan a coincis cu lansarea simultană în toată țara a filmului scris și regizat de Luc Besson, considerat pe bună dreptate "cel mai hollywoodian dintre regizorii francezi". Spre a sublinia dragostea pentru câini, la ceremonia din Piața Unirii (bine că n-a plouat!) au fost aduși câțiva câini-vedete care s-au remarcat prin expoziții și concursuri. A fost prezentă și una din interpretele principale, actrița Jojo T. Gibbs, medicul psihiatru Evelyn din film.

Dar nici Floreștiul nu s-a lăsat mai prejos. La proiecția din Parcul Poligon cu DogMan, simultană, un spectator a venit cu doi câini în lese. Atașamentul față de micile patrupede a fost subliniat și prin citatul din Lamartine, așezat de regizor drept motto al întregului film: "Oriunde cineva se simte nefericit, Dumnezeu trimite un câine". Acest pasaj din scrierile romanticului francez, câteva melodii din repertoriul lui Edith Piaf sunt singurele trimiteri spre cultura franceză din acest film francez în care se vorbește engleza. În rest, tăvălug hollywoodian cât cuprinde orice film de acțiune!


Tocmai am devoalat structura bipolară a construcției scenariului. Un thriller cu substrat psihologic, axat pe o temă sensibilă până la paroxismul durerii. Pentru că durerea e sentimentul care ne unește și ne devoră în lipsa iubirii. Durerea lui Douglas Munrow (Doug) care a fost aruncat de tatăl agresiv în cușca câinilor pregătiți pentru vânzare. Durerea medicului psihiatru Evelyn care își crește singură copilul după divorț. Oameni mutilați sufletește ce interacționează pe acest palier al traumelor suferite. Este motivul pentru care cei doi se apropie în cadrul lungilor convorbiri profesionale între medic și deținut, căci Doug a fost prins și arestat după ce câinii lui i-au jefuit pe bogații din cartier. Suntem în New Jersey unde traficanții cer taxă de protecție micilor proprietari de magazine, unde legea o fac traficanții de droguri și unde cel marginalizat de societate încearcă să se întrețină, după ce și-a descoperit vocația artistică și cântă într-un cabaret, travestit ba în Edith Piaf, ba în Marlene Dietrich, ba în Marilyn Monroe. Clișee sonore (și nu numai) asumate de formele atracțioase ale culturii pop. Ceva nu se leagă totuși, dar place în ansamblu. Publicul țintă e satisfăcut, mulțumit, cred. Eu încerc să judec lucid. Mixtura coexistă triumfal între pop și cult, căci filmul servește deopotrivă simplități puerile și pretenții intelectualiste (hai să le zicem așa). Din seria naivităților face parte metafora câinilor ca supervizare a empatiei cu eroul. Sau invers. Evident că Douglas iubește mai mult câinii decât pe oameni, după ce a fost maltratat de tată și învinuit de frate. Câinii îi atacă pe răufăcători, fură de la bogați și dau săracilor, îl eliberează în cele din urmă din închisoare. Ei devin mâna răzbunătoare a nefericitului Douglas, țintuit într-un scaun cu rotile. Câinii acționează miraculos ca în desene animate. Metafora trebuie acceptată drept convenție artistică. Dacă o acceptăm. Ca în Doamna și vagabondul sau 101 dalmațieni, unde desenul suportă orice. Înălțarea în sofisticării vag intelectualiste e dată mai ales de întâlnirea cu Selma, fata care îi deschide apetitul pentru artă, pentru arta scenei. Ea îl instruiește, îi vorbește despre Shakespeare și-i spune că e cel mai mare dramaturg al lumii. Curând, năpăstuitul de soartă va declara că știe pe de rost toate piesele lui Shakespeare.

Scenariul are în vedere construirea unui erou puternic: Dogman. De aceea, rolul e foarte ofertant pentru Caleb Landry Jones. Travestit în femeie, îndurând chinurile iadului, dar cu credința în Dumnezeu, el este abuzatul, torturatul, mutilatul, dar și justițiarul care se răzbună pe tot și pe toate ca într-un thriller obișnuit, de duzină. Când este prins că a furat bijuteriile cu ajutorul câinilor, motivează că doar a redistribuit bogăția. Replicile sunt bine lucrate și elocvente. Inserturile muzicale sunt impecabile, de o acuratețe excepțională ca secvența Lili Marlene de pildă sau No, je ne regrette rien. Încărcătura psihologică atribuie personajului merite ieșite din comun. El înfruntă totul cu stoicism, câștigând de partea sa spectatorii.

Modalitatea în care regizorul spune povestea lui Doug este una specifică genului horror, cu exagerări înfricoșătoare, puțin credibile și zgomot de fond sinistru. Discreția și abilitatea investigațiilor doamnei Evelyn, medicul psihiatru, apar clar definite în interpretarea actriței Jojo T. Gibbs. Multă energie pune în jocul său Grace Palma, pasionata de teatru Selma, de care se îndrăgostește Doug pentru a trăi o altă, acută, dezamăgire. Cruzimea fără limite a tatălui (Mike Munrow) nu dispare o clipă de pe fața lui Clemens Schick, interpretul lui. În aceeași gamă fremătător tulburătoare apar anchetatorul / asiguratorul Ackerman (Christopher Denham) și fratele lui Doug (Lincoln Powel), înrăit și el peste poate.

De fapt, filmul este un puzzle strident, compus din secvențe ce ilustrează torturile îndurate de Doug în copilărie și urmările acestora. O viață de coșmar terminată sub semnul crucii: secvența finală din fața bisericii, după ieșirea din închisoare, când umbra crucii din turnul bisericii se așază proteguitor asupra trupului de Crist al eroului. Căutările de a sări din thriller în simbolic sunt și ele evidente.