Selectat în Competiția Oficială a Festivalului de la Berlin, 2024, filmul regizorului Alonso Ruizpalacios intră în aceeași logică a investigării politico-sociale practicată în filmele compatriotului său, Alfonso Cuarón, precum și în duplicitatea denominativă a titlului filmului acestuia din urmă, Roma. Ce rezultă din acest contre-emploi, de emploi mexican (marcă cert înregistrată a demascării gunoiului social de sub preșul posh), se dovedește a fi tocmai reversul vizual al food-porn-ului și al ilustrării pastelate a capitalismului responsabil pentru nașterea stilului gras de viață și al cultului pentru gastronomia profesionistă cu stele Michelin, vehiculate în aur, și markeri de audiență galactică. La c0cina este un film pe teme gastronomice doar în măsura în care bucătăria este, și ea, politică. Or, fluxul mâncatului continuu, din era consumerismului și a obezității, demonstrează că bucătăria poate fi politică, în regimul ei fast-food, care se slujește de armate de oameni pentru a prepara o hrană destinată nu atât nutriției, cât adicției.
Acțiunea este plasată în Times Square, New York, la kilometrul zero al americanismului, cu avertizarea politică, pusă pe repeat, că "America nu este o țară". La numărul 49, intrarea din spate, se află fundătura restaurantului The Grill, cu principala sa funcție, de show off, în cadrul turismului demonstrativ, de masă. Poposește aici tânăra Estela, oferindu-și serviciile de lucrător aspirant ilegal. Performanțele culinare ale Estrelei sunt neobișnuite nu doar sub raportul vârstei legale de angajare, pe care fata abia o atinge, cât al CV-ului ei, care indică, la doar 21 de ani, o înaltă pregătire profesională, căpătată într-un restaurant mexican high class, semn că își câștigase existența de la vârsta cea mai fragedă. Aici, în inima capitalismului care a omologat fast food-ul, consumerismul, poluarea prin caserole de plastic și risipa hranei, Estrela abandonează aspirațiile profesionale de palmares, acceptând rolul modest și anonim, de bucătar "de linie", chemat să producă un singur fel de mâncare, fără să se abată de la o mecanicitate de moară, nici de la o rapiditate ffw. În asemenea bucătării, precum cele de linie, gândite pentru maximă productivitate și ritm extrem (fast food), un anumit bucătar se ocupă cu burgerii, un altul cu salatele, altul cu pizza și doar veteranii și privilegiații cu cozile de homar, pe care doar ei pot avea generozitatea de a le dărui cerșetorilor sau, dimpotrivă, nepăsarea de a le arunca la tomberon. Homarul a fost, cândva, hrana săracului, uzurpată de un bogat plictisit, care, nemaiștiind cu ce să se îmbuibe, a cășunat pe bietul pui de mare, pe care, din acel moment, săracii nu și l-au mai putut permite, pentru că s-a scumpit brusc, ca urmare a standardelor de gust dictate de cei bine hrăniți. Din acel moment, oamenilor fără căpătâi le-au revenit doar supele de oase, folosite ca bază pentru diversele sosuri de plating sau ca hrană pentru câini.
Domeniul Estrelei va fi, pentru început, cel al pastelor. Dificultățile birocratice de angajare sunt surmontabile, deoarece nu există nici măcar intenția unei minime legalități, doar obsesia unei dezumanizante productivități. Obstacolele de recrutare, oricare, vor fi nivelate prin achiziția unui CNP fals, de cetățean american, sub acoperirea căruia emigrantul fără viză are libertatea de a munci pe brânci, în ritmul infernal al comenzilor care curg prin aparatul bonurilor de comandă. Poate fi recunoscător doar pentru că mănâncă.
Imersiunea narativă se face nu doar într-un spațiu non-identitar, marcat de o identitate de împrumut (CNP fictiv) sau de duzină (identitatea turismului de masă), nu doar într-un spațiu impersonal, de tranzit, care ar putea fi tot atât de bine cel al Gării de Nord, nu numai în atemporalitate (comenzile vin pe bonuri de hârtie, în timp ce serialele comentate sunt cele de epocă Netflix, cu replici din Too Hard to Handle), dar și într-un acvariu pentru homarii destinați crăpelniței, decorat cu statuia Libertății: libertatea de a sluji. Ceea ce se prezintă ochiului pavlovian, pregătit de show culinar și de pitoresc turistic, este priveliștea unui subsol "under construction", tapetat cu țevi, al bucătăriei, precum și curtea interioară îngustă și aglomerată de saci de gunoaie, a cvartalului de blocuri. Aici, unde se consumă pauzele de masă și jocurile angajaților eliberați de presiunea comenzilor și de automatismele conceptului de line-cooking, guzganii târâie roți neatinse de pizza, iar pelicanii traversează fâșii de cer lăsați privirii de zgârie-norii acoperiți de schelele montate pentru renovare. Totul este cenușiu, întunecat și înnorat. Anotimpul este al iernii, mai degrabă cel de după sărbătorile de sfârșit de an, căci zăpada și beteala s-au împuținat, la fel și entuziasmul. Estrela aterizează în mijlocul unei investigații detectivistice, dictată de șeful căruia îi lipsesc 800 de dolari din seif. Se simt sabotat, dar nu într-atât încât să îndrăznească să ceară ajutorul specializat al poliției - nu ar fi rentabil. Bănuiala se răsfrânge democratic, asupra tuturor lucrătorilor, indiferent de etnie, rasă, naționalitate, de vreme ce conglomeratul muncitorilor din Maroc, Mexic, Columbia, Albania, Brooklyn face, în pauzele de țigară, cât o Adunare Generală a Națiunilor Unite (cu sediul tot în New York, deși doar pentru privilegiații white collars). Poveștile împărtășite colectiv, în astfel de momente, sunt fabule ale căror mitologii evocă trauma comună a migrației. Povestea razei verzi, de pildă, este cea care îl transformă pe napoletanul pizzaiolo în "alien", adică în emigrant, stigmatizat pe vecie sub povara frământării aluatului dintr-o pizzerie în care nici nu își mai amintește cum a ajuns. Raza verde este simbolul marelui vis american (al Marelui Gatsby, inclusiv), poate și pentru că are culoarea "verzilor" (singura la care se reduce, în fond, aspirația americanismului). Se spun lucruri dure despre oamenii albi și felul superior în care sunt percepute femeile albe ("blondele"), de către emigranții de culoare (care se autoculpabilizează ca "mexicani împuțiți"), ca și despre americani, ca națiune ("E ușor să îți faci dușman americanul, greu este să ți-l faci prieten"; doar mexicanii trădători, începând cu Montezuma, caută compania americanilor). Filmul pare portavocea unei uri rasiale mocnite.
Asupra armatei de angajați din spatele tejghelei de servire, ca și asupra chelnerițelor, aflate în continuă coregrafie lindy hop, dincolo de granița blatului bucătăriei, se exercită supravegherea unui vechil care amintește de paza muncilor cu sclavi de pe plantațiile de bumbac. Deosebirea este doar aceea că muncile din subsolul bucătăriei nu se fac în arșița soarelui, ci înotând până la genunchi în valurile de - ce altceva - Coca Cola, deversată de dozatorul stricat, care nu dă semne să își epuizeze resursele (după cum nici lucrătorii, pe ale lor). Fluxul continuu al crăpătului trebuie alimentat, deși mâncarea se întoarce nemâncată de la mesele deja sătule, fiind destinată ghenei.
Cei 800 de dolari aparent furați se dovedesc a fi fost doar temporar rătăciți. Descoperirea vine într-un moment avansat, care deja a provocat o falie între angajații bănuiți pe nedrept, precum și o ruptură de cuplu, între un bucătar mexican și o chelneriță americană, care, însărcinată, are de decis între două variante: "pro life" sau "pro choice". Ajutorul cinic al investigatorului care o avertizează asupra superiorității statutului ei, legal, de care mexicanul doar profită, pentru a căpăta viză, o face să ia decizia, alta decât visul iubitului ei, care e cel al evadării nostalgice în bătrânul Mexic (homesick mexican). Faptul că protagonista este deja o "single mum" face diferența.
Este posibil ca tezismul, încrâncenarea și diabolizarea, demne de curentul de odinioară al realismului socialist, să se fi aglomerat excesiv cu temele politice și personale, precum sosurile din șaorma cu de toate, ceea ce nu face filmul ușor digerabil - cum, probabil, nici candidat ideal la un Oscar pentru film străin - dar cu siguranță tentant. O singură vizionare nu este suficientă. Se impune reluarea și aprofundarea temelor stârnite de incipientul apetizer. Filmul este uluitor până la capăt, când se răzbună, răbufnește, intră în fibrilații, împroșcând cu toate ideile și mizele politice, etnice, rasiale, și explodând într-un final de pomină, care transformă Cocina într-o cocină, doar pentru a o reda, de fapt, mediului din care provenea. Compensator, filmul oferă vizualul alb-negru al paginii de ziar, virat o singură dată în albastru (scena unei camere frigorifice încălzite de o relație de cuplu) și, a doua oară, în verde (raza cea verde a capitalismului, care se arată pentru a doua oară, confirmând povestea spusă în pauza de masă, acum reverberată din pulsațiile aparatului de emis bonuri de comandă, inutil strivit). Organul vital al banilor a crăpat, lumea angajatorului s-a oprit, pentru o clipă, dar nu a murit de tot. Ea pulsează, pregătită să o ia de la capăt.