Începe într-un mod înțepat. Intruziv și agresiv, jurnalistul îți vorbește direct, pe un ton superior. Aproape că simți că ești tras la răspundere și nu-i locul tău acolo. Te ia tare și faci doi pași în spate. Sunt atât de multe informații, încât ai impresia că vrea să te joace pe degete, iar tu nici măcar nu ai timp să îți formezi propria opinie despre ce tocmai ți-a spus. Vrea să te convingă, cu orice preț, că ceea ce spune el este foarte important și, într-adevăr, grav, trăgând concluzii în locul tău ("uite, managerul nu vrea să vorbească cu noi" - după ce l-a sunat și nu i-a răspuns).
Apoi încep perindările prin birouri, dar nu înainte să facem un popas clișeic pe latura emoțională la părinții sfâșiați de durere (Neculai Predica - tatăl și Grațiela Popa - mama). O durere cam fals jucată. Încep să curgă tot felul de remarci și comparații plângăcioase ale părinților: "nu-și găsea locul", "săracul", "cu frică de Dumnezeu". Ce să facă ei, doi bătrâni amărâți și distruși, care se simt mai victime decât fiul lor, dar foarte recunoscători pentru jurnalistul care a fost "primul care s-a ostenit să vină până aici să ne întrebe de băiatul nostru". Nedreptățile și chinurile sunt aduse în față cu un debit mare, care doar îți încarcă mintea. Apoi, ajungem la tănticile urâcioase care apără politicile firmei și nu spun nimic din ce nu a fost deja spus. Vina a fost doar a angajatului neglijent și care nu avea voie să fie acolo. Dar dacă nu avea voie să fie acolo, cum a ajuns?
Abia după ce scăpăm de părinți și începem să punem, în sfârșit, cap la cap lucrurile care ne sunt spuse și cele care nu ne sunt spuse, povestea prinde contur. Vorbim cu colegi, foști colegi de școală, șefi, specialiști, terapeuta, viitoarea soție și încă câteva personaje care îi fac profilul lui Eremia, angajatul care a murit. El era o persoană retrasă care a venit la oraș și i-a fost greu (cam atât știau părinții). Însă acest greu poate fi mai încărcat de greutatea pe care părinții o proiectează asupra mutării fiului lor, mai ales că nu păreau foarte apropiați de el. El lucra pentru o firmă, Futura AI, care dezvolta un AI care să poată șterge conținut nepotrivit de pe internet. Iar până ca AI-ul să facă singur treaba, mai mulți oameni trebuiau să-l antreneze, analizând și catalogând videoclipuri.
Înapoi la scopul anchetei: Eremia se afla în camera de servere, unde nu avea, de fapt, acces, și cumva, nu se știe cum, și nici nu se poate spune, unul dintre servere a luat foc, iar pe deasupra, a mai fost și un scurtcircuit. Printr-un cumul de întâmplări nefericite, difuzoarele cu apă pornesc cu întârziere. Toți cei trei factori duc la moartea lui Eremia, persoana care nu a deranjat pe nimeni vreodată.
Descoperim povestea, răstălmăcită uneori și spusă nu neapărat cronologic: Eremia nu era tocmai așa retras și firma nu era cu mâinile curate. Întâmplările nu sunt întru totul false. Astfel de mușamalizări există. Politicile de protecție pentru angajații care fac checking-uri sunt din ce în ce mai puțin vizibile. De multe ori nu se știe în ce condiții lucrează acești angajați, cât de mult lucrează și dacă sunt plătiți corespunzător. Mulți dintre aceștia sunt în țări cu forță de muncă ieftină și sunt exploatați, profitându-se și de politici sociale nedezvoltate.
Cele două laturi ale relatărilor: barosanii reținuți și ațoși și cunoscuții mai de umplutură, toți dirijați de jurnalist sfârșesc... mai bine decât jurnalistul. Poate mai liniștiți și mai împăcați. Pentru fiecare pare că totul trece repede și poate ar fi făcut-o și mai repede dacă Gabriel, jurnalistul, nu-i mai bătea atât la cap cu etică, valori și responsabilitate.
Asta e... a murit? A murit. Hai să trecem mai departe. Viitorul nu se face singur.