Parfum de film normal - Les choses de la vie la TIFF, 2024

Dulce moleșeală de dimineață senină. Clujul are candorile lui când nu plouă. Și azi (16 iunie 2024) nu plouă. Sentimente și impresii amestecate au lăsat în mine (ca și în mulți alții, firește) cele câteva filme văzute în primele două zile de TIFF 23. Remarcabile unele, pasabile altele. Nu că n-ar fi trebuit să fie aduse la festival, (noutățile de orice fel atrag, trezesc interesul cinefililor), dar chiar m-au dezamăgit unele dintre ele. Deși ador expresivitatea exclusivă a imaginii și a cadrelor căutate pictural din pelicula Permanent Picture / Cadru permanent, "povestea" sincopată a debutantei Laura Ferrès m-a lăsat rece. La aceeași temperatură am parcurs jocul de-a vampirii propus de canadianca Ariane Louis-Seize în negurosul (la propriu) Humanist Vampire Seeking Consenting Suicidal Person / Vampir umanist caută sinucigaș. Nu m-am prea încălzit nici la hărțuielile și urmăririle precipitate din Stolen / Răpirea, filmul indianului Karan Tejpal, cu toate că am fost avertizat că subiectul se inspiră din fapte reale ce mă pot afecta emoțional. Nu m-au afectat. Opresc deocamdată lista dezamăgirilor, pentru că alte proiecții au început să-mi încălzească treptat sufletul până la temperaturi incandescente precum...

Dintre restaurările cu parfum rafinat aduse la actuala ediție am ales Les choses de la vie / Întâmplările vieții, filmul din 1970 al lui Claude Sautet. Peliculă realizată pe un scenariu de Jean-Loup Dabadie după romanul lui Paul Guimard Intersection cu minunata Romy Schneider, galantul Michel Piccoli și decorativa Lea Massari. Altă asociere de atribute: cu grațioasa și eleganta Romy Schneider, cu agilul și mereu aferatul Michel Piccoli și cu senzuala Lea Massari cu ochi umbroși. Adică un arhitect de vreo 40, Pierre Bérard, oscilând între două femei: Catherine Bérard, soția lui și Hélène, mai tânără, amanta lui. Desigur, și cu Gérard Lartigau, Jean Bouise, adiacenți triunghiului amoros Pierre - Hélène - Catherine.


Filmul poartă, inevitabil, amprenta anilor '70 din seria coproducțiilor franco-italiene de mare răsunet în epocă. Nu telefoane mobile, nu "merțane bengoase", e bun și un Alfa Romeo (pentru a pune în evidență statutul social al arhitectului) cu care acesta face o deplasare la Reims. Nu găști de infractori la colțul străzii, nu rap sau rock să-ți spargă timpanele. Nu vestimentație trăsnită cu blugi sfârtecați, nu sâni siliconați și gene false, nu vulgaritate, nu violență, nu muzică de fond bubuitoare și efecte speciale să-ți ia ochii. Romy Schneider în pardesiu alb elegant, Michel Piccoli în sacou și cravată. Cu câtă naturalețe și eleganță mușcă Romy Schneider dintr-un măr radiind din ea pofta de viață și sănătatea! Ce umor fin e practicat în unele scene! Altă lume!

Semnul distinctiv care își lasă amprenta pe filmele perioadei este fumatul. În casă și în mașină, în localuri publice, peste tot și tot timpul. Ceea ce nu displace neapărat, dar anunță discret o neliniște a unei vieți din ce în ce mai trepidante. Bunul gust este dat de discreția cu care vorbesc personajele, afabilitatea, normalitatea unei vieți ce nu mai este.

Pierre promite amantei sale o vacanță în Tunis, dar aceasta este amânată sine die. Hélène îi cere să divorțeze de soție, dar și divorțul se amână. Relațiile de familie sunt păstrate civilizat, cu vizite la părinți, Pierre ține legătura cu fiul lui, Bertrand, un mic inventator care a început să prindă gustul banilor. Între cele două femei rivale există o toleranță amiabilă, toate bune, până când Pierre ia hotărârea să se despartă de Héléne și-i scrie o scrisoare (nu existau SMS-uri) pentru că nu are curajul să-i spună în față adevărul prea crud. Personajele se protejează reciproc, își menajează sentimentele. Dar întârzie, amână, nu îndrăznește să expedieze scrisoarea și aceasta rămâne în buzunarul de la haină în momentul când se deplasează spre Reims. Pe șosea, într-o intersecție, are un accident și rămâne semiconștient pe marginea drumului. Agitație tipic franțuzească a partenerilor de trafic, opriți să dea o mână de ajutor sau să-și dea cu părerea. Limbuția colocvială a grupurilor formate instant. Flecăreala lor declanșează în subconștientul personajului aflat în suferință delirul amintirilor din viața sa trecută alături de cele două femei. Regretă scrisoarea de despărțire scrisă pentru Hélène și neexpediată și-și propune să o rupă de îndată ce se va pune pe picioare.

Filmul se compune din flashback-uri onirice, rostogoliri insinuante prin mintea, memoria celui căzut în comă. În aceste halucinații apare și un preot gata să-i țină prohodul. Pierre moare în spital și soția lui primește lucrurile găsite asupra lui în momentul accidentului, printre care și scrisoarea de adio către Héléne. Dar scrisoarea nu va ajunge în mâna amantei, va fi ruptă de Catherine după ce a fost citită. Pentru a nu spori durerea ei. Câtă delicatețe, protecție și finețe adunate într-un creuzet al sentimentelor într-un moment atât de tragic pentru ambele femei!