Ce-am văzut și mi-a plăcut la TIFF, 2024 (I)

În 2023, fără pretenții de cronicar de film, am început să scriu despre filmele care mi-au plăcut la TIFF, bazându-mă mai mult pe ceea ce am simțit și nu pe analize exhaustive sau deconstructiviste. De ani buni m-am aplecat asupra plăcerii cauzate de interacțiunea cu actul artistic în detrimentul sintezelor teoretice. Arta în general, și filmul în particular, este trăire viscerală. Trece prin vene și stomac, până ajunge fix în plexul solar. Ca să nu mai vorbim despre cum ochii ni se umplu de lacrimi, pielea ni se face de găină, sprâncenele ni se încruntă, fața ni se schimonosește, iar râsul hohotește.

Coincidență sau nu, și în 2024 am dat drumul vizionării de filme doar în a doua zi de festival, la fel ca în 2023, după trei zile în care am corectat lucrări până mi s-au împăienjenit ochii. Așa ca la sfârșit de an (școlar).

Am început cu un film polonez, alb negru, din secțiunea Larger Than Life, în regia lui Edward Porembny, Życie i śmierci Maxa Lindera / Life and Deaths of Max Linder / Viața și morțile lui Max Linder (2024). Filmul, în care îi puteți vedea pe Mikolaj Adamczuk, Paulo Anid și Fred Apke, îl aduce în prim-plan pe Gabriel Leuvielle, actor, scenarist, producător, comedian, cunoscut în epoca filmului mut sub numele de Max Linder. Ascensiunea artistică de care se bucură de-a lungul carierei sale apare odată ce începe să colaboreze cu frații Pathé, în timp ce declinul se face simțit în momentul în care decide să semneze colaborarea cu George K. Spoor.


Deși Hollywood-ul nu îi aduce faima dorită, prietenia cu Charlie Chaplin rămâne una dintre marile întâlniri ale vieții. Burlac până la aproape patruzeci de ani, Linder pare să își găsească iubirea vieții în brațele mult mai tinerei Ninette Peters. Fire instabilă, cu puternice căderi nervoase, episoade de depresie și puseuri de gelozie, Linder își caută alinarea în opium și alcool. Obsedat de gândul că Ninette îl înșală, Linder recurge la ajutorul detectivilor particulari pentru a se convinge de (in)fidelitatea soției sale. Într-un mediu familial în care certurile par să nu mai contenească, Linder și Ninette fac un pact suicidal și își pun capăt zilelor. Liniaritatea filmului este întreruptă de intervenția personajelor care comentează aspecte importante din viața și personalitatea celui care a fost Max Linder.

Al doilea film pe care l-am văzut sâmbătă a fost un film din Competiție, regizat de către David Volach care semnează și scenariul filmului Daniel Auerbach. Pe parcursul celor 106 minute am fost martora unui tumult exterioriza(n)t sub formă de solicviuri și discuții monopolizatoare, la care, de cele mai multe ori, interlocutorul este actant pasiv. Întrebările la care Daniel, regizor de film, încearcă să găsească răspunsuri își au rădăcinile în dogma ortodoxismului evreiesc, în nevoia de a înțelege metafora hiper-evreului, dar și de a o deconstrui, în lamentația unei națiuni despre care spune că nu există.
 

Tema traumei nu lipsește din filmul care, într-o manieră curajoasă, vorbește despre război, într-un bar care, nu întâmplător se numește Octombrie. Cu un iz de Woody Allen, Daniel Auerbach suferă și el de anxietate, are un puternic apetit sexual și un simț al umorului subtil ce relevează inteligența rafinată a regizorului David Volach care și interpretează personajul principal.

După mult timp, duminică am reușit să dorm mai târziu decât de obicei. M-am trezit odihnită, mi-am băut cafeaua în tihnă, am făcut cadou biletul la The Performance / Reprezentația unei tinere de paisprezece ani, elevă la coregrafie, în timp ce biletul la Felix, Dare to Dream / Felix, îndrăznește să visezi a ajuns la fratele ei mai mare care îmi este și elev. De-a lungul celor trei ani cât i-am fost dirigintă, a venit de fiecare dată la activitățile extracurriculare pe care le-am propus, ba mai mult, la fiecare EducaTIFF, care de anul acesta va fi MiniTIFF, își aducea și frații.

Pe principiul dar din dar se face rai, eu am primit, la rândul meu, o invitație la filmul lui Daniele Luchetti, Lacci / Legături, din secțiunea 3x3. Filmul din 2020 îi are ca protagoniști pe Alba Rochrwacher, Luigi Lo Cascio, Laura Morante, Silvio Orlando, Giovanna Mezzogiorno, Adrianno Giannini și Linda Caridi. Bazat pe romanul omonim semnat de Domenico Starnone, co-scenarist în același timp alături de Daniele Luchetti și Francesco Piccolo, filmul urmărește relația fracturată dintre Vanda și Aldo.
 

Ceea ce cândva fusese o familie (aparent) fericită se destramă în momentul în care Aldo se îndrăgostește de tânăra și frumoasa Lidia pentru care își părăsește familia pentru o perioadă. Construit asemeni unui puzzle, din flashback-uri, Lacci / Legături este un film care merită văzut atât pentru sensibilitatea poveștii cât și pentru frumusețea cinematografică. Nevoia de a lupta pentru ceva ce nu își dorește, o transformă pe Vanda într-o femeie care nu își va ierta niciodată partenerul pentru infidelitate. Lipsa de asumare a lui Aldo ilustrează un bărbat slab, care, asemeni Vandei, va avea aventuri și o viață paralelă, lipită de autenticitate. Reîntoarcerea acasă, la familie, este mereu umbrită de îndoială, răceală și aversiune care au un puternic impact emoțional asupra copiilor tarați de incapacitatea adulților de a fi sinceri unul cu altul și cu ei înșiși.

Cât de mult luptăm pentru o relație, pentru a o resuscita și cât de veridici suntem în alegerile pe care le facem, cât de mult ne poate enerva partenerul sau partenera și cât de critici și cinici putem deveni atunci când lucrurile nu mai merg sunt câteva dintre motivele filmului care mi-a plăcut cel mai mult duminică. To nie mój film / It's Not My Film / Acesta nu este filmul meu (2024), regizat de Maria Zbąska, poate fi găsit în secțiunea Smart 7. Povestea Wandei (Zofia Chabiera) și a lui Janek (Marcin Sztabiński) este spusă în timpul unei călătorii de 400 de km, de-a lungul plajei Mării Baltice, în care cei doi pleacă pentru a vedea dacă mai au șanse să rămână împreună sau nu. Echipați asemeni unor exploratori, trăgând după ei săniile cu bagajele făcute minimalist, cei doi soți încearcă să respecte un set de reguli pe care le-au stabilit împreună, înainte de a părăsi confortul casei în care au dansat, s-au iubit pasional și în care nicio oală nu a fost suficient de mare pentru a fierbe conopida aleasă de Janek. O incursiune în trăirile și amintirile personajelor din care filmul este construit, într-o atmosferă rece, cu o muzică de o căldură care contrastează cu frigul lunii februarie, când are loc acțiunea, To nie mój film / It's Not My Film / Acesta nu este filmul meu este una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste pe care cei doi ar fi putut să și-o facă. Un film a cărei imagine îți taie respirația și al cărui dialog te face să zâmbești de la început până la sfârșit.

Cam atât. Azi e luni. O iau de la capăt.