Cu relații și secrete - TIFF, 2024

Cu relații, pentru că, vrei nu vrei, trebuie să recunoști că în 2024 ai fost într-o reelationship. Cu secrete, pentru că în multe dintre filmele pe care le-am văzut în 2024 la TIFF a fost vorba explicit despre secrete. Iar de la un punct încolo poate că am început eu să văd secrete, chiar și acolo unde nu erau evidente.

Bref: în 2024, a fost cu relații și secrete. Dar fără relații secrete.

1. O oarecare relație s-a stabilit, cumva întîmplător, între titlul primului film pe care l-am văzut - Que nadie duerma / Something Is About to Happen / Să nu doarmă nimeni (r. Antonio Méndez Esparza) și titlul (aproape) ultimului film pe care l-am văzut - Subete no yoru o omoidasu / Remembering Every Night / Îmi amintesc de fiecare noapte (r. Yui Kiyohara). Corespondența se poate face doar între numele filmelor. În amîndouă, și-n primul și-n penultimul văzute la această ediție de TIFF este vorba despre o femeie singură, cam la 40 de ani, care e concediată, însă asemănările se opresc aici. Faptul că nu dormi nu înseamnă neapărat și că ții minte tot ce ți se întîmplă în fiecare noapte.

2. Cel mai straniu film pe care l-am văzut: 8 Views of Lake Biwa / 8 imagini cu lacul Biwa (r. Marko Raat). Regizorul, prezent la proiecție, ne-a cerut răbdare, ne-a prevenit că e un pic ciudat, dar a spus că după 10 minute o să ne obișnuim. Poate că m-am obișnuit, dar asta nu înseamnă că mi-a și plăcut.

3. Cel mai relaxant film: Daaaaaalí! (r. Quentin Dupieux). N-am numărat cîte a-uri erau în titlu, dar a fost trăznaia care m-a amuzat la ediția 2024 și în timpul căreia mi-am amintit vorbele lui Dali, care zicea că poartă mustață ca să treacă neobservat. În jucăria asta de film, o jurnalistă tinerică și neexperimentată încearcă să îi ia un interviu lui Salvador Dali și, biata de ea, se izbește de ditamai geniul obsedat de propria-i genialitate. Niște jocuri mișto de glisare între planul real și cel din mintea personajelor.

4. Cel mai mare secret: cel din Confidenza / Încredere (r. Daniele Luchetti). Secretul care rămîne secret. Poate că nu genul de secret dintre cele pe care le duci cu tine în mormînt, dar care sigur te urmăresc și după ce pleci din sala de cinema. Nu știu dacă e la fel și-n cartea lui Domenico Starnone după care Daniele Luchetti a făcut filmul ăsta (am citit Noduri, ecranizarea cu titlul Lacci, văzută de asemenea la TIFF.23 și care e fidelă romanului), însă povestea secretului din Confidenza e așa: eu te iubesc, tu mă iubești, avem o relație. Secretă. Tu îmi spui ceva despre tine. Ceva ce n-ai mai spus nimănui. Eu îți spun ceva despre mine. Ceva ce numai tu știi. Și-apoi trăim toată viața cu teama că celălalt e singurul care ne cunoaște cu adevărat și, horribile dictu, va spune și altora secretul nostru. Poate că nici nu e așa de cumplit secretul respectiv, dar trăim cu teamă. Pentru că așa se întîmplă mereu: de-o parte e iubirea, de cealaltă frica. E loc de încredere între cele două? În film nu se rostește secretul, nu se pronunță nici cuvîntul încredere.

Nu știu (și ce bine că nu știu!) care era secretul lui Pietro (din Confidenza), au fost însă și alte filme pe care le-am văzut la ediția asta de TIFF și în care se dezvăluie un secret sau o relație secretă: Kálmán-nap / Kalman's Day / Ziua lui Kálmán (r. Szabolcs Hajdu), Sheva Brachot / Cele 7 binecuvântări (r. Ayelet Menahemi). Să nu uit să zic că și fata din Girls Will Be Girls / Fetele tot fete (r. Shuchi Talati) îl roagă pe băiatul de care e îndrăgostită să îi spună un secret despre el. Un fel de-a zice că secretele ne leagă unii de ceilalți.

5. Casa ce ascunde secrete din Pir Pesar / The Old Bachelor / Bătrânul burlac (r. Oktay Baraheni). Ce mai casă! O casă cît un personaj! Pir Pesar / The Old Bachelor / Bătrânul burlac a fost filmul la care nu am putut pleca din sală nici cînd părea că s-a terminat, deși stăteam pe scaun de 193 de minute! Pe genericul de final camera baleiază interiorul acestei case în care am petrecut peste trei ore copleșitoare, iar filmarea din ultimele minute, ce acordă o atenție desăvîrșită compoziției și detaliului, e practic parte din film.

6. Cele mai nostime imagini pe care le-am văzut (doar cu mintea) pe baza dialogurilor din filme: strada de ciocolată (din Confidenza / Încredere) și copacul cu bomboane (din April en France / April în Franța - r. David Boaretto). Pe ecran nu erau, dar nu m-a oprit nimeni să mi le imaginez, că doar în gura copiilor e adevărul, nu-i așa?

7. Apropo de dialoguri, cele mai năucitoare au fost în Sheva Brachot / Cele 7 binecuvîntări. Multe, aproape de hărmălaie. Doar multe, în The Writer / Scriitorul (r. Romas Zabarauskas).

8. Imaginea cea mai plină de simboluri: instalația formată din niște sticluțe mici în care erau încapsulate lacrimile personajului feminin din L'homme d'argile / Omul de argilă (r. Anaïs Tellenne). 72 de lacrimi la primul divorț, 130 cînd a fost nevoită să se mute din casă după divorț și tot așa, lacrimi peste lacrimi adunate de fiecare dată cînd ai plîns după cineva sau după ceva. Totul e viață, totul e artă, consideră excentrica creatoare a instalației făcută din sticluțele cu lacrimi.

9. Cea mai adorabilă poveste și cea mai încîntătoare puștoaică: April din April en France / April în Franța, fiica de 4 ani și jumătate a regizorului David Boaretto. Mai rar atîta inocență, candoare, îmbufnare, seriozitate, expresivitate și magie la un loc. Am iubit-o pe copila asta.

10. Mi-a plăcut și Ciprian Chiujdea (aflat la debut, sper să mai auzim de el) din Trei kilometri până la capătul lumii (r. Emanuel Pârvu). Și m-am întrebat oare ce ar trebui să se întîmple cu noi, ca specie umană sau ca nație, ca să fim mai deschiși la minte și la suflet, iar povești ca cea din film să rămînă pură ficțiune?

11. Rap-ul și înjurăturile nu-s combinația mea favorită, dar s-au potrivit la fix în Kix (r. Dávid Mikulán, Révész Bálint). Bag de seamă că și în limba maghiară se zice la fel atunci cînd dai chix. O pățește Sanyi, copilul din Budapesta filmat cîțiva ani la rănd (ca-n Boyhood, r.Richard Linklater) și pe care-l cam dă viața cu capul de pereți în cel mai bun documentar pe care l-am văzut în ultima vreme. A fost și alegerea juriului secțiunii What's up, Doc?.

12. Actrițele care mi-au plăcut cel mai mult: Malena Alterio (Lucia din Que nadie duerma / Să nu doarmă nimeni), Reymonde Amsellem (Maria din Sheva Brachot / Cele 7 binecuvîntări).

13. Actorii care mi-au plăcut cel mai mult: Caleb Landry Jones (Doug din DogMan, r. Luc Besson), Raúl Briones (Pedro din La cocina / Povești din bucătărie) și Hassan Pourshirazi (tatăl din Pir Pesar / The Old Bachelor / Bătrânul burlac). S-ar putea înțelege că acesta din urmă e și bătrînul din titlul filmului, dar nu cred că e. Acolo, "burlac bătrîn cu inimă blîndă" e Ali, fiul cel mare. Cel puțin așa zice tatăl său, alt burlac bătrîn, Oricum ar fi, fără nici o confuzie sau urmă de îndoială, actorul care joacă rolul tatălui mi s-a părut o forță a naturii. A și luat premiul pentru interpretare la TIFF.23.

14. Cel mai nostalgic playlist auzit pe o coloană sonoră și pe care l-am fredonat integral în cap în minutele cît s-au auzit pe ecran unul după altul fragmente din Queen- I want to break free, Chris Isaak- Wicked game și Roy Orbison- In dreams: în Pir Pesar / The Old Bachelor/ Bătrînul burlac. În paranteză: e mișto să auzi piesele astea într-un film iranian, iar cînd l-am auzit pe Orbison mi-am amintit pentru o fracțiune de secundă de Blue Velvet / Catifeaua albastră a lui David Lynch.

15. Cele mai ademenitoare situații în care aș fi putut să mă ridic de pe scaun și să dansez pentru că personajele de pe ecran dansau: ritmurile indiene din Girls Will Be Girls / Fetele tot fete și cele persane din Pir Pesar / The Old Bachelor/ Bătrînul burlac.

16. Cel mai scurt interval dintre două filme, în care am alergat între două cinematografe: 4 minute. Distanța parcursă: de la cinema Arta la Victoria. Poate că data viitoare o să-mi dobor propriul record de viteză.

17. Filmul despre care am citit și auzit numai lucruri bune, dar pe care l-am ratat neintenționat: Pelicule de familie (r. Dan Curean). Sper că n-au intrat zilele-n sac și-o să mai fie la cinema.

18. Filmul pe care l-am așteptat tot festivalul și care s-a întîmplat să vină cînd aproape că nu-l mai așteptam. Filmul ăla despre care să zic, da, dom'le, ăsta e pentru mine filmul ediției. Nu-i nici un secret că a venit și că fost cel mai bun din tot ce-am văzut în 2024 la TIFF. Adică mie mi-a plăcut cel mai mult, că deh, de gustibus... Și, ce bucurie, a fost ultimul pe care l-am văzut!

Nu mai știu unde am citit că viața are nevoie de cît mai multe dansuri lente în bucătărie. Dar știu sigur că mie uneori îmi trebuie cîte un film ca ăsta: La cocina / Povești din bucătărie. Nu e lent, ci, dimpotrivă, e așa de alert că te ia pe sus și-ți dă un sentiment grozav că se mai fac filme de acest fel. Un dans amețitor cu o estetică vizuală sofisticată în alb-negru care mi-a plăcut la nebunie (imaginea impecabilă poartă semnătura lui Pedro Pablo Ramirez) și pentru care nu-mi pare rău că mi-am lungit gîtul, de acolo din primul rînd, unde am găsit loc pe întuneric să mă așez în sala de la Victoria (îi mulțumesc voluntarei de la intrare care mi-a indicat că acolo este un loc liber și astfel nu a trebuit să stau în picioare). Regizorul mexican Alonso Ruizpalacios a adaptat pentru ecran o piesă de teatru scrisă în 1957 de britanicul Arnold Wesker și a mutat acțiunea din Londra mijlocului de secol 20 în America, despre care se spune de două ori în film că nu e o țară. E un tărîm al imigranților, iar bucătăria pare a fi iadul în care visul american se face scrum.

În timp ce mă uitam la film, m-am gîndit de cîteva ori la Anthony Bourdain. Cred că i-ar fi plăcut La cocina. Sigur ar fi aprobat dezlănțuirea actorului Raúl Briones și i-ar fi spus: ai dreptate să fii furios, life is fucked up, cabron!