De la Ribâ, nagarenaide yo / River (r. Junta Yamaguchi), unul dintre filmele care mi-au plăcut cel mai mult din festival, ajung la cine-concert A Page of Madness (r. Teinosuke Kinugasa, Japonia, 1926 / Muzică originală & interpretare live: Irina-Margareta Nistor & CelloFun). Ideea în sine - deja de tradiție la TIFF - de a aborda un film deconstruind experiența estetică a spectatorului adăugând părții vizuale muzică live îmi amintește de Baudrillard și de ideile sale din Simulacra and Simulation cu privire la emoția privitorului și la modul în care ea poate fi condusă în orice zonă prin coloana sonoră, în funcție de registrul muzicii, de la ironic sau comic până la eroic sau tragic. Îmi amintesc și Odessa in fiamme / Odessa în flăcări, primul cine-concert la care am fost, mai demult, la TIFF, când nu mă gândeam nici la Baudrillard, nici la Secret Cinema ("pioneers of immersive live entertainment"), la care mă gândesc, însă, acum - și nu degeaba. Mă întorc acasă, intru pe net și caut cronici despre Ribâ, nagarenaide yo / River, a cărui rețetă, bazată pe loop-ul temporal, e una clasică - de mult clasicizată, de altfel, pionierul filmelor de acest gen fiind Groundhog Day (mă ajută cronici citite online pe Sight and Sound etc. să-mi dau seama că... nu-mi dădusem seama, așa că decid să nu mai citesc nimic despre filme; vreau, de data asta, să fiu - dacă-mi iese - prototipul spectatorului inocent).
Așadar, după cine-concert și, mai ales, după ce decid să nu mă mai documentez, mă duc să văd Bastarden / The Promised Land. Concluzia: filmul lui Nikolaj Arcel, cu Mads Mikkelsen, a meritat pe deplin succesul de public pe care l-a avut în acea seară. Zona estetică nu iese prea mult din tiparele filmelor nordice pe care le-am mai văzut, îmbogățind-o, însă, cu asumarea cosmetizării la nivel vizual și cu un spectru al ludicului - de la duioșie la cruzime - perfect stăpânit la nivel regizoral. Povestea primilor coloniști care "îmblânzesc" pământul Iutlandei este și un pretext pentru multe alte povești subsidiare, cu nobili, corupție, prejudecăți, dar, mai ales, conflicte - și mai mari, și mai mici - generate de binomul justiție-injustiție.
Spre deosebire de edițiile precedente, în 2024 m-am apropiat și de zona documentară la TIFF 23. Daaaaaalí! (r. Quentin Dupieux), pe care l-am abordat cu mare interes antefestum, nu e un documentar propriu-zis, însă e povestea comic-dramatică a unui documentar care nu a mai fost realizat. A devenit, în schimb, pretextul acestui film de tip docufiction. Nu știu dacă lui Dali i-ar fi plăcut, cert e că personalitatea lui este surprinsă destul de unidimensional (spre caricaturizat). Pe de altă parte, filmul în sine are prospețime și se joacă, în spiritul suprarealismului, cu planurile conștient-subconștient, film de ficțiune-film documentar. Și cu însăși ideea de suprarealism, mizând pe tehnica mise-en-abîme și reușind să dea viață (prin diverse tehnici cinematografice, inclusiv cea a animației) unor imagini pe care Dali le-a reprezentat vizual prin pictură. Una dintre imaginile cu care începe filmul este spectaculoasă: un pian din care curge o apă azurie, care susură cristalin în toate boxele din sala de cinema. Spectatorul percepe o scenă kinetizată, nu își imaginează, cum ar face-o dacă ar privi, de exemplu Persistența memoriei, unul dintre cele mai inconfundabile tablouri ale lui Dali. Imaginea cinematografică se "servește" și se "consumă" cu totul altfel decât în pictură sau fotografie, căci cinematograful funcționează sinergetic. "The medium is the message", cum spunea McLuhan.
Urmează să văd Alice On & Off (r. Isabela Von Tent). E mare lucru să ai zece ani de material filmat și apoi să-l montezi și regizezi. Subiectul documentarului nu a fost, pentru mine, neapărat palatabil: o fată cu probleme de familie, pricepută la sesiuni de videochat și viața ei personală sunt tratate ca reprezentative pentru motivațiile, felul de a fi și de a trăi al femeilor care devin sex workers. Un film "uman", bine realizat, și cu personaje surprinse fără falsitate. O"felie de viață" căreia i se dă un sens prin prisma scenariului (sau, mai degrabă, a liniei narative pe care mizează filmul).
Fluturi de noapte (r: Andrei Răuțu), axat pe viața și cariera Marinei Voica și purtând titlul unei piese cântate de ea, mi s-a părut un documentar în adevăratul sens al cuvântului. Filmul rămâne așezat - atât ca zonă estetică (mult decor de modă veche, cochetând adesea cu zona kitsch), cât și ca efect emoțional (surprinderea elementului uman fără cosmetizări inutile) - pe același raft unde era plasat, în interiorul meu, și Alice On & Off.
Pelicule de familie (r. Dan Curean) e, la rândul său, un documentar care merită văzut. Primul lucru care m-a "convins" este evenimentul declanșator al poveștii: sunt descoperite în podul unei case din Cluj niște filme de familie din anii '40, iar regizorul pornește, practic, în căutarea "personajelor" filmate atunci, demult, devenind el însuși personaj în propriul film; căci asta ne prezintă Pelicule de familie, în stil detectivistic: investigația al cărei final va fi descoperirea familiei căreia i-au aparținut filmările din arhiva personală uitată într-o mansardă. Mi-a plăcut autoreferențialitatea, principalul element devenit evident în abordarea subiectului, semn al stilisticii postmoderne, o stilistică pe care am mai regăsit-o, în această ediție TIFF, în mai sus-menționatele River și Daaaaali!
Crossing (r. Levan Akin) e unul dintre acele filme de ficțiune care, spre deosebire de producțiile cinematografice suprasaturate de efecte speciale și de eroi "de plastic", este un film cu oameni, despre oameni. E deja de la sine înțeles că filmele independente și/sau cele proiectate la TIFF sunt, în general, aproape "anti-lumea-Ken-Barbie", căci TIFF are publicul său țintă, care s-a format și menținut de-a lungul anilor. Plăcându-mi dintotdeauna "nișa" festivalului, aș putea spune că organizatorii nu se dezmint nici de această dată: în Crossing este vorba despre o traversare - fizică - a granițelor dintre state (Georgia - Turcia), dar și despre o traversare identitară - o schimbare de sex/gender. Grăitoare în acest sens este fraza pe care o putem citi pe ecran la începutul filmului și care explicitează linia de abordare aleasă de regizor, specificând că nici în limba georgiană, nici în limba turcă, pronumele personal nu indică o separare pe genuri de tip "el/ea", ca în limba română, de exemplu. Povestea e simplă: o profesoară de istorie aflată la pensie își caută nepoata trans care a emigrat la Istanbul. Filmul combină și la nivel de scenariu, și ca zonă estetică vizuală, un realism frust cu lumea interioară a personajelor, metaforizând - mai ales spre final - linia subțire pe care trebuie să o tra(ns)versăm între cele două dimensiuni ale vieții cotidiene - cea interioară și cea exterioară.
La Diagnosis: Dissent (r. Denis Tarasov) m-am identificat cu personajul principal, așa cum se identifică orice spectator la un film foarte bun. Mi s-a întâmplat și la acest film, care, dacă n-ar fi fost realizat deja, ar fi trebuit să fie, și cât mai repede. Pe lângă că este bazat pe fapte reale, Diagnosis: Dissent ridică un semnal de alarmă cu privire la imixtiunea politicului atât în artă, cât și în viața privată a oamenilor. O face concret, ilustrând un principiu inviolabil atât la nivel moral cât și legal, printr-o poveste bazată pe fapte reale. Spectatorul (furios și cetățean al unei țări postcomuniste, în cazul meu) rezonează implicit cu zona emoțională a filmului și datorită profesionalismului regizorului și al actorilor, dar, mai ales, datorită mecanismului narativ de tip metonimic pe care mizează scenariul. Poate că spectatorii din țările postcomuniste înțeleg lumea de tip distopie din acest film mult mai bine decât cei din țări neatinse de dictatură. Tema este psihiatria politică (pentru detalii, vezi Ion Vianu - Exercițiu de sinceritate), filmul neocolind nici cenzura sau jocurile de statut, deci de putere. Subiecte discutate în sau ilustrate de multe alte filme. Dar această producție ucraineană le abordează vorbind literalmente despre putere - despre puterea politică. Discursul cinematografic este fără fisură, prezentând aproape "in-your-face" imagini ale modului în care orice instanță a puterii ajunge să corupă. E un anti-basm despre cum nu ai cum să nu joci, pentru că de când te-ai născut într-un stat dictatorial "ai intrat în horă". Mai mult, subliniază intens, dar elegant, ideea că dacă nu joci, ești dat afară din sistem (a se citi societate), mori sau ești închis - i.e. ostracizat. Filmul este foarte bine condus - organic, fără stângăcii. Vorbește despre cum e când nu "joci cum cântă ei". Ei - adică puterea politică. Iar Andrii, personajul principal, nu numai că nu joacă cum cântă ei, ci, mai rău, ascultă cum cântă Vestul. Povestea lui este echivalentul ucrainean al poveștilor românilor care ascultau Europa Liberă în comunism.
Filmul are o doză de etică a revoltei pe care nu ai cum s-o ignori ca spectator: asupra lui Andrii, un tânăr destul de bine integrat - inclusiv în "celula" familială - se performează extracția socială, care este doar o mică parte a marii mașinării sovietice (în film) și politice (în general) a ingineriei sociale. Știm și noi, cei născuți în anii '80 sau și mai demult în România cum e să fii suspectat de: "origini nesănătoase", "idei periculoase din Vest", "acte anti-sovietice". Tot aparatul administrativ-statal care se ocupă de "paza și protecția" națiunii luptă pentru a preveni presupusa "infestare" a societății cu elemente umane neconforme cu politica de partid, care sunt urmărite cu zel militar și, cum statul opresiv este, cel puțin o vreme, infailibil - eliminate. Acești oameni au fost ținte luate în colimatorul politic fiindcă și-au permis să aibă discernământ muzical, de exemplu! Mai mult, ca în cazul lui Andrii, își permit să râdă și să fie spontani în fața unei "serioase" și "respectabile" comisii de evaluare a sănătății psihice a "suspectului", a cărei atitudine este inflexibil-acuzatoare. O comisie care, în acest film, este enervată, înăcrită și erodată moral până în măduva oaselor de pactizarea cu regimul și care îi inventează un diagnostic oricui devine periculos de liber. Andrii este diagnosticat pentru nonconformism cu "sluggish schizophrenia" - o invenție marca URSS, strategie preluată, pe vremuri, inclusiv de Securitatea Republicii Socialiste România. Și la noi, ca în Diagnosis: Dissent, au fost distruși sistematic oameni și transformați din ființe spirituale în "live stock". Au fost "extirpați" și aruncați la coșul de gunoi al spitalelor de psihiatrie de care dr. Mengele ar fi fost mândru (în aceeași idee de Arbeit Macht Frei este întâmpinat Andrii la închisoarea psihiatrică, unde sunt ținuți oameni care par posedați de demoni cu replica "Welcome to heaven!"). Comunismul, la fel ca nazismul, sunt încă discutate ca psihoze în masă, iar acest film se revoltă împotriva adevăraților psihotici - medicii care, deși au depus jurământul lui Hipocrate, au pactizat cu un regim inuman. Regizorul, actorii îi privesc scârbiți, oamenii din sala de cinema îi privesc scârbiți.
Nu știu dacă acest film a fost inclus în TIFF 23 fiindcă e o producție ucraineană, pe lângă că e una foarte bună. Ce știu sigur este că, dacă actuala situație geopolitică s-ar fi pliat pe dezechilibrul legal, dar mai ales moral, ilustrat în film, faptul că mulți își exprimă opiniile public, (#istandwithukraine, de exemplu) le-ar fi adus un diagnostic neadevărat și abuziv în spitalele de psihiatrie.
Ultimul film pe care l-am văzut, The Secret of Pin-Up Island (r. Alecs Năstoiu), se remarcă prin ritmul său neobișnuit. Cuvinte, replici, personaje - toate au un efect hipnotic asupra spectatorului. Iar partea vizuală, dublată de scenariu, mizează și pe un joc exacerbat al culorilor. Hipnotizant, pentru că, pe scurt, galben. Mult galben. Povestea e de tip SF, iar filmul este așezat, pe rafturile mele interioare, la categoria "visually-striking".
Așa a fost, de fapt, fiecare dintre cele patru zile pe care le-am petrecut la TIFF: pe partea de "business" nu am fost dezamăgită, acel TIFF Card 10 m-a răsplătit cu asupra de măsură, iar pe partea de "pleasure" a fost cel puțin "visually-striking".
