Codul lui Da Vinci sau Indiana Jones şi Madam Christos

(NOTĂ: Existenţa în acest text a unor termeni proprii literaturii - "stil", "naraţiune", "structură", "personaje", "autor", "conţinut", etc. - se explică doar prin nevoia de a simplifica exprimarea.)

Împrejurările au făcut ca printre traducerile "alimentare" cu care m-a blagoslovit soarta în ultimii cincisprezece ani să se numere şi vreo şapte-opt romane de Sandra Brown. Am avut surpriza să constat că această autoare a ajuns, cel puţin în România, pe acelaşi palier cu "bancurile cu blonde". Toată lumea o-njură ca pe o întruchipare a nulităţii literare, dar nici unul dintre acei vajnici cruciaţi nu i-a citit măcar o pagină. Evident, genul romance face parte dintr-o literatură de minimă rezistenţă - comercială, superficială, şi foarte muritoare. Aceste cărţulii destinate lecturii matinale şi post-meridiane a cuconetului muncitor, prin trenuri de navetă, se produc cu toptanul, şi sfârşesc cu duiumul în coşurile de gunoi ale gărilor. Uriaşa lor majoritate sunt scrise de nişte tovărăşele neavenite, într-un stil stereotip, urmând cu sfinţenie aceleaşi clişee structurale şi narative. Ei bine, în acest peisaj. Sandra Brown rămâne o scriitoare AUTENTICĂ. Romanele ei, fără pretenţii de a-şi depăşi condiţia, au totuşi umor, personaje de o complexitate modică, situaţii destul de inedite şi interesante. Evident, mor în prima clipă după lectura ultimului paragraf - dar până atunci, se citesc (şi, în cazul meu, se traduc) măcar cu plăcere.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre cvasi-tizul ei, acest Dan Brown sau cum l-o fi chemând (sau cum I-O fi chemând, pentru că deocamdată nici nu ştiu dacă neica există, cu acest nume sau vreun ilizibil Epaminondius MacPuliskopoulos, ori o fi vreun grup de tovarăşi aka negrişori, sau poate proverbialii cimpanzeii care, de-atâta dat cu deştele-n taste, au îmbârligat până la urmă The Da Vinci Code - că până la operele lui Shakespeare mai avem! Totuşi, la fel cum am spus şi în nota introductivă, pentru a nu mă complica voi trata autoratul acestei producţii ca aparţinându-i unui singur individ, purtător al numelui de pe copertă.

Rămân pe veci îndatorat editurii care, comandându-mi traducerea unui roman din "siajul" notoriului Cod..., mi-a împrumutat ediţia de la Rao, pentru referinţă. Aşa, am economisit banii pe care mă simţeam tentat să-i arunc pe respectivul cărămidoi, incitat de toată orgia publicitară dedicată-i - şi am economisit şi vreme preţioasă, putându-l citi în metrou, nu în varianta descărcată de pe net, care mi-ar fi răpit din timpul de computer.

Aşadar, am purces cu un oarecare interes sceptic. Mă aşteptam la... dar n-are rost să vă plictisesc cu asta. Putem sări peste vreo sută de pagini, când mă convinsesem deja că obiectul e un ştift, şi premeditam un comentariu ironic. Numai că după prima sută au mai urmat vreo trei sute şaptezeci, maculatură berechet ca să mă ducă la exasperare şi să-mi spulbere orice intenţii de rafinament.

Aşa că pot trece direct la concluzii, scurt şi fără menajamente:

Codul lui Da Vinci este una dintre cele mai neruşinate imbecilităţi care mi-au căzut vreodată sub ochi. Această BATJOCURĂ, această MACULATURĂ, această AUTOSATISFACERE MELANCOLICĂ (deşi i se aplică perfect termenul frust şi neaoş!), această PENIBILITATE DILETANTĂ, care a sedus o sumedenie de cititori cu aroma ei de mâţă moartă unsă cu glazură de tort, nu este altceva decât o neruşinată escrocherie comercială, o nulitate scriptică devenită pretext de umflare cu pompa publicitară pentru a suge paralele cât mai multor naivi din turma acestei lumi. Nici măcar nu merită onoarea unei "recenzii", aşa că mă voi mărgini să punctez scurt - fiecare paragraf echivalând cu o smetie trasă drept în muianu' inculpatului Brown D.

O singură calitate (relativă):

Bogăţia de informaţii.
Dar, cum spuneam, e RELATIVĂ, pentru că de-o vreme-ncoace mai există şi Google pe lumea asta, dragi feţi logofeţi! Nu-i nevoie să ne dăm scriitori (sau editori, sau distribuitori), ca să înşirăm căcălău de fapte mai puţin cunoscute despre Biblie, Biserică, Renaştere, Luvru, Isaac Newton, Alexander Pope şi alţi iluştri domni şi doamne. Cu atât mai mult cu cât Brownu' amestecă printre ele şi propriile lui invenţii inepte, aşa că pas de mai înţelege ceva. Cine s-a documentat la viaţa lui, ştia de mult respectivele ciudăţenii. Cine nu, intră-n ceaţă definitiv.

Iar acum, hălelante:

Stilul
Superficial, confuz, stângaci până la enervant. (Precizez: aşa era şi-n original, dar ediţia românească îi face pustiul de bine de a-l tâmpi şi mai rău, într-o traducere făcută din topor, la o editură pentru care prestigiul e cam totuna cu comercialul ieftin. Siktir!)

Naraţiunea
Rudimentară, plată, trenantă, presărată cu felurite gugumănii povestitoriceşti.

Conţine o singură capcană, care pe mulţi i-a făcut să nu lase cartea din mână: în superficialitatea sa, autorul spune povestea cu acceleratorul, zbenguindu-se de la un episod la altul ca un maimuţoi beat printr-un aprozar plin de legume şi fructe. Un asemenea spectacol poate fi captivant de urmărit, până la un punct - după care, cade rapid şi definitiv în plicticos. Personal, pe ultimele două sute de pagini mă chinuiam să nu adorm, şi citeam mai departe doar ca să scap mai repede de calvar.

Nu are NIMIC din măiestria unor autori de thriller ca David Morrell, Tom Clancy, Tami Hoag, Philip Cornford, Colin Falconer şi alţii ca ei. Aceşti buni profesionişti, deşi cantonaţi tot în canoanele unui gen, ŞTIU, nene, să te ţină! Sunt mari pişicheri, strecoară clenciuri, dau brânciuri, uite-aşa te joacă pe degete! Brown D. zburdă fix ca mâna pe mătărângă în minutele dinaintea orgasmului - da' necazu-i că-i un orgasm d-ăla care vine... vine... vine... şi nu mai vine! PE BUNE că nu vine - până-la sfârşitul poveştii, şi nici atunci!

Structura
N-avem. O înşiruire de fapte înghesuite într-un interval de vreo douăsprezece ore - de ce? Sau din greşeală, sau că "dă bine": ia să zicem noi o poveste epocală care-ncepe seara la Luvru şi se termină în zori la Londra, şi să umplem cu ea aproape cin's'te de pagini, de să moară lumea. Aiurea-n tramvai!

Povestirea
Penală (şi la propriu, şi la figurat). Neruşinat de neverosimilă. Cele mai trase de păr situaţii, într-un mariaj perfect cu ăle mai prăfuite clişee. Bineînţeles, pe parcursul ălor doisprezece ceasuri, personajele trec prin jdemii de peripeţii elucubrante, se pupă cu moartea de enşpe mii de ori, şi de fiecare dată cad în picioare ca Hopa-Mitică. Măcar la David Morrell o luau în barbă până li se-apleca, frăţie! Ca să nu mai vorbim de maiourile lui Bruce Willis!

Pe de altă parte, tot la acelaşi nivel al ridicolului, în acelaşi interval înghesuit ca un vagon de metrou în drum spre locul de muncă, vajnicii noştri eroi întâlnesc cam tot atâtea coduri ezoterice (care de la Da Vinci, care de la nu-ş-ce templieri, francmasoni, roza-crucieni şi bunelu' fetii), şi ce să vezi, pe TOATE mi le rezolvă cât ai clipi - da' ştii, CHIAR pe toate! Prin foc, prin spăngi, prin gloanţe, prin fum, ei bunghesc rebusuri!

Şi încă una: găini moarte în materie de creare a "misterului". Cum vine vorba de câte-o chestie "adâncă", mă-nţelegi, cum nenea Brown ne taie macaroana cu neruşinare - gen: "şi refuza să-şi amintească ce văzuse acolo!" (Da' peste cinzeci de pagini, nu mai refuză, şi ne povesteşte şi nouă.)

Plus o grămadă de trânteli à la autorele omniscient, potrivite egzaktamente ca nuca-n perete.

Personajele
Zero barat. Nişte ETICHETE umblătoare, fără personalitate, fără dimensiuni, fără profunzime, fără NIMIC. Poncife de "conflict interior" (mai ales la fătucă), lipsă patentată de veridicitate psihologică, replici stereotipe, dialoguri supte din deget.

Subiectul
Hiper-răsuflat. Frecţie la un picior de lemn în moda "demitizărilor biblice" - ce să-ţi povestesc! Mare scofală, dac-a avut Iisus viaţă sexuală sau nu! Controversa asta e activă de vreo treizeci de ani. Anthony Burgess, comentându-şi romanul Jesus, A Life, susţinea că Iisus a fost un om prea normal, sănătos şi echilibrat, ca să nu fi avut şi viaţă sexuală. Dimpotrivă, Zefirelli, vorbind despre propria lui viziune din Jesus of Nazareth, afirma că-l considera pe Iisus mult prea spiritualizat pentru a se mai preocupa de carnalitate. Ambele opţiuni au meritele lor - iar controversa e pur şi simplu irelevantă. Nu rupem nici o gură a târgului fabulând acum că Maria Magdalena a fost soţia lui Iisus şi au mai avut şi copii, şi urmaşi. Or fi avut - ei, şi?

În schimb, ideea (de la "idioţenie") că de-aici purcede mitologia Sfântului Graal... hai să fim serioşi! Toată argumentaţia cu anagramele şi cu omonimiile, cu "Sangreal", "San Greal", "Sang Real", etc., e doar o joacă de-a rebusistica. S-a încercat de mult, şi s-a răsuflat - n-are nici cea mai mică relevanţă, nici teologică, nici eschatologică, nici de politică religioasă, nici de nimic.

Şi-apoi, povestea lasă în coadă de peşte o problemă fundamentală de atitudine, după ce a căzut în capcana de a o fi abordat: NATURA LUI IISUS. Divin, sau uman? Muritor, sau nu? Pe ici, pe colo, apar câteva referiri la "mortalitatea" lui, şi la faptul că realitatea istorică e insignifiantă pe lângă adevărul de natură spirituală, morală şi teologică (vechea problemă a "teologemelor"). Dar, o dată ce a ajuns în acest punct, autorele trebuia FIE să-şi clarifice opţiunea, fie să enunţe clar dilema - pe când, el o lasă-n plata Domnului, şi-i trimite pe ăia doi să mai deturneze o dubă, să mai treacă fraudulos o graniţă, să mai dezlege un artimogrif sau logogrif sau nu-ş ce mă-sa.

Vâlva
Fenomen tras de păr, pe de o parte alimentat cu dibăcie, pe de altă parte susţinut de istericalele naive ale altora. Toate protestele Bisericii faţă de acest text sunt apă de ploaie. Aşa cum spuneam, nu are nici cea mai mică importanţă dacă Iisus a avut o viaţă sexuală sau nu, o soţie, copii, etc. În plus, povestea propusă aici o prezintă pe Maria Magdelena ca SOŢIE LEGITIMĂ ÎN LEGEA MOZAICĂ. Şi-atunci, unde puii mei e "erezia"?

Categoric, subiectul nu conţine NICI O BLASFEMIE. Tratează cu scepticism strict relaţia între canonic şi apocrif - o problemă UMANĂ, în fond - nu atacă prin nimic persoana, natura sau misiunea Mântuitorului. (În treacăt fie zis, filmul lui Scorsese - menţionat, întâmplător, în roman - justifica într-adevăr asemenea controverse; iar excelentul roman al lui Michael Moorcock Behold the Man friza realmente sacrilegiul - dar nici n-a stârnit aceeaşi tevatură, nici n-a declanşat aceeaşi demenţă comercială.

Una peste alta - ce e The Da Vinci Code? O cacealma jalnică şi neruşinată, un adevărat delict moral la adresa literaturii în special şi a culturii în general. Un tâmpit (sau un grup de dobitoci), se-apucă să compileze o grămadă de senzaţionalisme istorice cu iz de teoria conspiraţiei, în mare parte cunoscute (cel puţin de cei interesaţi - dar nicidecum "confidenţiale"), însăilează din ele un soi de argumentaţie puerilă, mai născocesc vreo câteva ca să umple inevitabilele goluri şi să se dea inventatori, aranjează primitiv totul într-un fel de poveste fără cap şi fără coadă, spusă îngrozitor de prost, şi pe urmă, dă-i cu campania publicitară! Şi, evident, mălaiu' curge gârlă!

Auzi, băi Dan Brown sau cum te-o fi chemând? Ştii ce zice-un vechi proverb malgaş?
"Lasă-ne!"
Nu rimează, da-i adevărat!