Într-o seară, un profesor american de simbologie religioasă (Tom Hanks) e chemat la Luvru, ca să examineze cadavrul plin de tăieturi al unui custode. Examenul dă roade: ca tot omul împuşcat în burtă, custodele îşi petrecuse ultimele clipe compunînd anagrame, criptograme şi alte şarade amuzante (unele din ele crestate în propria carne) pentru uzul nepoţicii lui (Audrey Tautou) şi al colegului american. Aceştia trebuie să recunoască simbolul lui Venus, să decodeze textul unei invocări către un diavol şi un înger şi să-şi dea seama că P.S.-ul unui mesaj nu vine de la post-scriptum (cum ar crede proştii), ci de la Princesse Sophie (cum o alinta mortul pe nepoţică). Très malin.
În timpul acesta, spectatorii care au avut norocul de a nu fi pe Pămînt în ultimii trei ani trebuie să se întrebe ce dracu-i asta: seamănă vag cu un thriller, dar mult mai bine seamănă cu ecranizarea unei culegeri de rebusuri. Cui îi trebuie aşa ceva? Chiar dacă rebusurile adunate aici n-ar fi tîmpite (şi majoritatea sînt), tot n-ar avea mare haz atîta timp cît nu te-a invitat nimeni să le rezolvi tu însuţi. Păi nu-i mai bine să te duci să joci un quest, decît să caşti gura la cît de deştepţi sînt dom' profesor şi Princesse Sophie? Mie aşa-mi sună logic. Problema e că 60. 000. 000 de oameni au fost de altă părere. Şi, în faţa unei asemenea cifre, logica nu mai contează. Nu contează că romanul lui Dan Brown nu e bun ca literatură de suspans şi nici măcar ca enigmistică. Cînd vorbim în zeci de milioane nu mai vorbim despre oameni care citesc o carte pentru că e pasionantă sau măcar amuzantă; vorbim despre oameni care sînt dispuşi să ia de bun "ce zice ăla acolo". Şi Brown zice, nu se codeşte: zice că Iisus ar fi avut un copil cu Maria Magdalena şi că religia creştină, aşa cum o cunoaştem noi, n-ar fi decît o minciună perpetuată de biserica catolică; zice că Leonardo şi Newton ar fi cunoscut adevărul şi ar fi lăsat indicii în operele lor; zice de templieri şi de Stăreţia Sionului şi de ordinul Opus Dei (în viziunea lui, o sectă criminală). Cum e aia să pui botul la parascoveniile astea - să vezi în ele o alternativă plauzibilă, sau măcar "interesantă" (feriţi-vă în special de cititorii care folosesc acest cuvînt: sînt cei mai mari guguştiuci), la ideea că Iisus a fost, pur şi simplu, cast? Cum e aia să fii atît de tentat de ideea că lucrurile nu sînt ce par a fi, că istoria oficială ar putea fi lucrătura unora care te vor fraier, încît să caşti gura la orice balivernist care chiar te vrea fraier?
Ba unele lucruri sînt exact ce par a fi: Codul lui Da Vinci pare - şi este - o carte proastă. Nu mă deranjează faptul că atîtea minţi au luat aşa ceva drept hrană, dar o problemă tot am: oare n-au auzit de OTV (sau de vreun echivalent)? Oferă acelaşi tip de hrană, cam în aceeaşi prezentare: în esenţă, în ambele cazuri avem nişte personaje care stau şi dondăne. Ce s-a întîmplat cu best-seller-urile - cum au ajuns să se umple de prelegeri? Oare cititorilor li se pare mai satisfăcător aşa - nu doar distracţie, ci şi învăţătură? Adevărul e că nu e nici una, nici alta. Sînt la curent cu argumentul că e mai bine să înveţi despre Da Vinci prin Dan Brown, decît să nu înveţi deloc, dar eu aş spune că, decît să înveţi să te uiţi după indiciile - constînd în reprezentări ale sexului femeii - pe care le-a ascuns în lucrările lui, mai bine deloc.
Ce i-ar fi trebuit filmului, ca să iasă bun? În primul rînd, profesorul ar fi avut nevoie de un alt nume, mai cu zvîc (Indiana Jones îmi sună numai bine) şi de o personalitate pe măsură (Hanks e posac aici - cum aţi fi şi dumneavoastră dacă ar trebui să vă prefaceţi absorbiţi de integrame la care indiciul e Isaac Newton, iar răspunsul e "măr"). Mai puţine integrame. Mai puţine prelegeri. O parteneră mai fîşneaţă - aptă să exemplifice teoria lui Brown că adevăraţii creştini (spre deosebire de ăia falşi, nasoi şi certaţi cu propriile trupuri) "îl găseau pe Dumnezeu prin sex", aşa cum învăţaseră de la Iisus şi Magdalena. Deci mai mult sex. Mai multă acţiune. Dar acţiunea - pe lîngă faptul că se epuizează cu mult înainte de final, lăsînd descoperită ideea - e coregrafiată fără inteligenţă vizuală. Scenaristul Akiva Goldsman comasează prelegerile în blocuri şi mai masive decît în carte şi soluţia regizorului Ron Howard este să ne arate cît mai multe din lucrurile despre care ni se vorbeşte (de exemplu, atunci cînd auzim despre Consiliul de la Niceea vedem o adunătură de caraghioşi care dau din mîini); nu e o soluţie. Cît despre căutarea lui Dumnezeu prin sex, ea se mărgineşte la observaţia lui Hanks că n-a mai "întîlnit o fată care să ştie atîtea despre un criptex". Nu-mi pot imagina ceva mai puţin atrăgător decît "adevăratul creştinism" prezentat de Brown şi de Howard: e creştinism de tip Miss California, eu-şi-căţeluşul-meu-sub-cerul-albastru - o dorinţă vagă, bleagă, ca în lume să fie soare. Dacă, prin absurd, s-ar dovedi că Brown a spus adevărul şi că biserica oficială a reprimat, timp de 2000 de ani, acest model de creştinism, n-aş putea să spun decît atît: bine i-a făcut.