Hoţii şi vardiştii cu o bombastică motivaţie - The Da Vinci Code

Nu pot decât să mă întreb de unde şi-a sustras Dan Brown inspiraţia pentru tema de bază, pe care nu a fost capabil să o "îmbrace" într-o acţiune verosimilă, cu conflicte mai complexe şi, mai ales, la înălţimea subiectului. Deşi tema de bază este un amalgam de informaţii de cultură generală, ciupite din enciclopedii, "searchuri" pe Google, emisiuni Discovery, şi, bineînţeles din filmul The Last Temptation of Christ (Martin Scorsese 1988 ), ea reprezintă o utilă sinteză a ultimelor teorii teologice dezvoltate în ultimii 30 de ani; nici pe departe o viziune revoluţionară.

Şi totuşi, Dan Brown îşi îngroapă singur perla într-un thriller banal cu personaje de carton, lipsite de substrat. Filmul nu face decât să înrăutăţească situaţia, grupul de amatori entuziaşti aducând povestea la un nivel de proiect studenţesc.

Încă din secvenţa de început, ceva este nelalocul lui (acest "ceva" ne va urmări tot filmul) - urmărirea printr-un Louvre pustiu. Dacă şi muzeul Antipa are un efectiv de 3-4 paznici, în film, inestimabilele valori ale patrimoniului omenesc nu sunt păzite de nici un gardian, de nici o rază laser, nici o bară de oţel, oricine poate să intre şi să zburde pe holuri. Lucru care se şi întâmplă, când capul unei societăţi secrete este fugărit de un bigot răuvoitor. Cum recunoaştem un bigot răuvoitor? Regizorul apelează la un procedeu clasic: personajul negativ este urât! Mai marele cap al organizaţiei milenare de păstrare a secretului cedează în faţa pistolului ca un gangster dintr-un film de duzină (al doilea semnal de alarmă privind verosimilitatea acţiunii).

Eroul nostru este chemat la locul crimei misterioase (nici el, nici noi nu prea ştim ce caută el în toată acţiunea). Nu este specificat în film, dar deducem că personajul a fost introdus doar ca dl. Brown să mai poată strecura câteva date istoriografice, căci personajul în sine este de-abia conturat şi lăsat de izbelişte).

Împreună cu o fătucă cochetă, va deduce el că e în pericol şi cel mai înţelept ar fi să fugă. Şi fug.

De aici începe ceea ce regizorul probabil ar fi sperat să numesc "aventura nebună", dar propria conştiinţă mă împiedică.

Pe tot parcursul filmului, ni se va aminti că elucidarea misterului Sfântului Graal (cea mai mare muşamalizare din istoria omului) va duce la o prăbuşire morală, şi este vital pentru biserică să păstreze acest secret. Îmi permit să trag o paralelă la Capricorn One (Peter Hyams - 1978), de exemplu, unde pentru muşamalizarea unui secret de stat (asolizarea omului pe Marte) erau implicate zeci de divizii de trupe speciale. În ceea ce priveşte apărarea celui mai bine păstrat secret al lumii creştine, efectivul poliţienesc disponibil este acelaşi ca pentru capturarea unui hoţ de maşini. Poliţia franceză, Scotland Yard-ul, două-trei servicii secrete, o cvasi-sectă, şi Jean Reno. Toţi dau cu stângu-n dreptul, iar ancheta este mai mult decât simplistă, rezumându-se la urmărire. Eroii noştri scapă nu doar o dată literalmente printre picioarele anchetatorilor, asemănarea cu serialul Scooby Doo fiind frapantă.

Tot modul de urmărire a indiciilor către altarul Sfântului Graal este ceva ce am mai văzut în destule filme. Poezioare şi pilde despre care la jumătatea filmului spectatorul ajunge să se prindă că vor duce în vreun mare centru turistic occidental.

Şi cum nici o acţiune nu este acţiune fără răsturnări de situaţie, scenaristul bifează şi acest aspect, rezolvându-l în cel mai simplu mod. Rând pe rând, toate personajele secundare se dovedesc a lucra pentru negativi, şi de trei-patru ori pe parcursul acţiunii spectatorul crede (sau asta era intenţia) că au găsit lăcaşul legendar.

Finalul - previzibil (doar unul dintre ei doi putea fi, şi se dăduseră mai multe informaţii despre trecutul ei, deci era clar ca ea va fi urmaşa) şi anticlimactic, filmul moleşindu-se brusc după arestarea lui Ian McKellen (a cărui interpretare este singura calitate a filmului), şi nereuşind să fie salvat de secvenţa de final care "striveşte definitiv corola de minuni a lumii".

Per total, filmul este naiv, neverosimil şi infantil. Toate meritele care i se pot aduce aparţin exclusiv cărţii, şi nu merită să fie menţionate aici.

Şi ca o concluzie. În ziua de azi nu-ţi trebuie conflicte internaţionale, servicii secrete, indicii prin arhive, organizaţii oculte, tranzacţii de informaţii si altele din serie pentru a demonstra omului că există un "CEVA ACOLO FOARTE BINE PĂZIT". E de-ajuns ca de fiecare dată când există o referire la acel "ceva" să înceapă o muzică de vioară în crescendo, însoţită de un cor de mezzo-soprane.